Ultimul weekend al vacantei de vara, la Roma

În primul rând că nu e ca în ultimii ani:  și în Italia, școala începe acum pe 15 septembrie (s-au mai bucurat copiii de două săptămâni de libertate și părinții de 14 zile de griji :)

Am văzut aseară un film extraordinar pe care vi-l recomand, ca să vă puteți face o idee despre o felie destul de importantă a societății italiene/romane.

 I nostri ragazzi (Copiii noștri) al lui Ivano De Mateo.

Straordinario ritratto della società #inostriragazzi @giovannamezzo @GassmanGassmann @LoCasciofanpage @DeMatteoIvano http://t.co/TLEZXMFAAe
— Monica Micu (@monica_micu) September 14, 2014

Un amănunt mai ales pentru  prietenii de la Jurnal de navetist, care m-au mirosit bine paparazzo cu vechi state de plată:  cu unul dintre protagoniști, Luigi  Lo Cascio, am mâncat cot la cot primul meu prânz, la Roma, în 2007. Merseserăm la Cul de sac prietenele mele, mesele erau înghesuite, așa că eu mâncam și prietena mea din Roma nu știa cum să-mi zică, fără să-mi trimită SMS, lângă cine aveam onoarea. A fost mai bine așa, poate îmi rămânea salata-n gât. Și, dacă ne-a auzit vorbind în engleză, o fi mâncat și el mai relaxat.

Mi-am amintit cu drag de prânzul acesta în timpul pauzei. Da, ați mai auzit, probabil: chiar dacă nu se mai schimbă nicio rolă,  în Italia, filmul se întrerupe la jumătate. Cât să intre băiatul cu dulciurile. 

Înainte de cinema l-am revăzut pe preotul care a făcut din mine și colocatarul meu o familie. Cel care ne-a dat în momentul ceremonios de acum o veșnicie niște scurte lecții despre viață, fără să pună însă accent pe teorie și practică.  Compensăm acum, nu e timpul pierdut.  

Pe Don Marco l-am întâlnit pentru că a primit o parohie nouă. A fost frumos: o ceremonie care a ținut trei ore, în timpul căreia am cântat de zor (niște imnuri dintr-o cărticică fără partituri, doar cu versurile, așadar vă imaginați că era cam după ureche.)

Dar a fost mai bine așa, altfel m-ar fi obsedat duduile de pe banca din fața mea care aveau o treabă cu ușa bisericii. Nu priveau către altar, unde era un mega sobor de preoți, episcopul și ajutoarele lui, niște copilași șamd) ci către intrarea în biserică. Fix, trei ore. Nu știu cu ce torticolis s-or fi ales, la final, dar mi-au creat așa o stare de anxietate încât abia așteptam să le vină Godot-ul, să terminăm odată cu neatenția.

M-am uitat și eu din când în când în aceeași direcție și n-am văzut decât un domn care n-avea stare și umbla de colo colo. Poate le-o fi zis mama lor să fie ușă de biserică în timpul ceremoniei, n-am reușit să aflu.

Azi ne-am grăbit către Villa Doria Pamphilij, despre care n-o să știm niciodată dacă e cel mai mare parc al Romei, pentru că e în competiție cu Villa Ada. Cum se afirmă pe undeva că Villa Ada e mai mare, sar băieții cu Doria Pamphilij, cu argumentele lor. Noi să fim sănătoși.

După cinci mii de pași bine calculați, ca să fie la umbră, am luat caleașca și am ajuns pe Gianicolo. 

Am parcat lângă o Lada Niva și am aflat că, imediat după căderea Zidului Berlinului, producătorii de mașini est-europeni au vândut o grămadă de vehicule în Occident. Rusia, de exemplu, UAZ și Lada.

Ne-am potolit foamea și setea de mâncare și de frumos  și am coborât apoi în Trastevere, unde ne-am dat seama că n-am ajuns niciodată înainte de căderea serii. Ziua e deprimant, mai ales duminica: ziduri mâzgălite, gunoi în saci de plastic (ou sont les tomberons d'antan?), mirosuri aferente.

În fața Bisericii Sfintei Dorotea, vedeta și paznicul străzii totodată.

Să aveți o săptâmână frumoasă!

PS: dragi părinți, ați sfințit ghiozdanele copiilor?