TEORIE: Mult sau mare nu înseamnă întotdeauna mai bine. Oricât de mari ar fi diferențele culturale între doi soți care provin din două țări atât de apropiate, atât de depărtate, niște lucruri trebuie bine bătute în cuie de la bun început, mai ales când vrei să pășești prin viață ca un nou întreg elegant și discret, iubitor și sănătos.
PRACTICĂ: Nu știu cum se întâmplă prin alte părți, căci ai mei n-au prea fost bolnavi, dar mi se pare că
cel mai mic strănut e un mare indiciu că a venit dușmanul în căminul conjugal.
cel mai mic strănut e un mare indiciu că a venit dușmanul în căminul conjugal.
Cel mai mic strănut al meu, căci nu prea sunt alergică și Ancuța ne lasă casa lună de câte ori vine pe la noi.
Dacă strănută el îi zic un Noroc! de complezență și apoi încep să număr, mai ales primăvara. Recordul e, acum, 6. Săracul de el! Săraca de mine!
Cine cade greu la pat se retrage în camera proscrișilor. Două paturi, un dulap, două comode, întuneric, răcoare vara și cald iarna. Suferă, primește bilețele pe sub ușă, dar nu poate trimite răspunsuri decât dacă nu e contagios. Internetul funcționează, SMS, urări de bine dar cu măsură, căci eu iubesc liniștea. Sufăr în tăcere și uneori îmi place și perioada asta. Îmi amintesc aproape cu drag de gripele anilor de școală, când rămâneam acasă cu tava cu ceai și medicamentele lângă pat, micuțul radiou Sokol cu O melodie pentru fiecare, Răspundem ascultătorilor, Cotele apelor Dunării și Radiojurnalul din continuare și telefonul aproape.
Cine e bolnăvicios se teme și pentru ceilalți așa că pune mare accent pe prevenție. Ne îndopăm cu polen, fructe și verdețuri, seara facem praznice cu ceapă verde și usturoi, ne considerăm blindați și ne facem și analizele regulat.
Tovarășul meu de viață și de drum nu e un ipohondru, cum s-ar putea crede. Oamenii ăștia (categorie care îi cuprinde pe cunoscuții noștri, pe niște oameni care scriu sau vorbesc prin mass-media) realmente mai bine previn decât să trateze.
De fapt cred că și statul îi încurajează pe cetățeni să-și vadă de sănătate regulat. Așa am ajuns, la întoarcerea din Mexic, la un centru de sănătate unde ne-au verificat din cap și până-n picioare, de-a lungul a trei zile. Pericolul, după ce trăiești niște ani la 2200 de metri altitudine, e ca ceasul inimii să nu mai bată exact. Și atunci parcă nu prea bătea. Acum suntem bine.
Sau să vii cu niște paraziți intestinali de toată minunea. N-a fost cazul. N-am mâncat decât acasă sau în locuri bine verificate, deși asta nu e o garanție totală.
O fi fost cu noroc soțul meu. Cum voiam să rămân elegantă și discretă, n-am considerat necesară o lecție despre recoltarea probelor de scaun (informații pe care eu le cunoșteam de la mama) așa că omul n-a avut cum să mă sprijine, când stăteam să mă prăbușesc din cauza unei (alte) crize de râs. Avea mâinile ocupate.
Eram de față când voia să predea micuțul recipient. L-a rugat infirmiera să meargă până la toaletă și să revină cu un sfert sau chiar mai puțin din conținut.
Eram de față când voia să predea micuțul recipient. L-a rugat infirmiera să meargă până la toaletă și să revină cu un sfert sau chiar mai puțin din conținut.
Mult e, de multe ori, prea mult. Nu e așa?
Și voi, cum procedați când se îmbolnăvește cineva din casă? Cum organizați carantina? Cum faceți cu analizele? Cum vă grijiți de sănătate?
noi nu facem carantina caci, de obicei, e mult prea tarziu: suntem varza deja amandoi. asa ca suferim tinandu-ne de mana :))
RăspundețiȘtergereȘi cine vă face un ceai cu lămâie? Cine vă ține de frunte, dacă trebuie să dați la rațe? Cine vă măsoară temperatura?
Ștergere