Daca "Splendida cetate..." asta e aceeasi cu "Ainsi résonne l'echo infini des montagnes" pe care am citit-o eu in franceza acum vreo luna, confirm ca e lacrimogena. :)
Vaiii, uitasem de Sufletel! Oscar si tanti Roz n-am citi si n-am vazut nici piesa. Daca ar fi sa adaug la lacrimogene, as zice: "A long way gone" de Ishmael Beah. Tre' sa ai un set de batiste, nu una doua.
@ Cora - nu e aceeasi. :) cea despre care zici tu e And the mountains echoed sau, in romana, Si muntii au ecou. Iar cea de care zice Monica e A thousand splendid suns. Care e muuuult mai lacrimogena decat And the mountains echoed.
Multamesc, mi-a fost lene sa caut. Asa e ca erau trei. Eu nu ma mai iau dupa traducerea directa din fr- engleza de cand am cumparat aceeasi carte de Herta Muller de doua ori pentru ca in eng. era "The Passport", iar in fr. "L'homme est un grand faisan sur terre" (ca originalul in germana). Adica de la fazan la pasaport e cale lunga. Sa vedeti ce fazan am ramas acasa cand m-am apucat s-o citesc pe-a doua. :))))
Eu aș înlocui "Splendida cetate a celor o mie de sori" cu un alt roman al lui Hosseini: "Vânătorii de zmeie". :) Nu înțeleg totuși nevoia de a plânge "pe cărți". Cred că din păcate, de multe ori, realitatea bate ficțiunea...
Am citit doar Vânătorii de zmeie, Hosseini descrie niște situații îngrozitoare, poate plângem pentru că viața ne-a lovit în alt fel sau pentru că găsim oricum injuste multe lucruri de pe Pământul ăsta. Suntem sensibili, nu păcătoși:) Iar la 7 ani, mai rare ocaziile din viață în care să poți face o comparație cu dispariția bietului Suflețel sau a Unchiului Tom. Mor personaje, ne dăm seama că s-au terminat Cireșarii. Situații consemnate în scris. Și plângem pentru că suntem absorbiți. Să plângem mai bine la cărți și filme și să râdem în viața de zi cu zi!
Hahahah, buna asta cu "nevoia de a plange". De parca te scoli de dimineata cu gandul: ba, io as trage azi un plans beletristic, ia sa ma duc in biblioteca la sectiunea "sughituri" sa-mi iau o carte. Si dai si plangi, nenica. :))))
Mie mi s-a intamplat sa plang si-n fata unei opere de arta (rar, ce-i drept) si chiar ca nu era de plans, dar acolo m-a lovit sensibilitatea. :)
Navetist și Zazu, sunteți cam nesimțitori și reci. Pentru voi ce sondaj să le propun celor de la Imaculatura? Top cărți de râs ar fi părea puțin. Cărți la care să dai cu cuțitu-n piatră e OK? :)))
Ei, facem și noi pe grozavii :) Cred că literatura și filmele lacrimogene erau un instrument de educare a maselor pe vremea comunismului: ce mai conta că nu aveai lumină și ciocolată, erai oricum mai fericit decât Rémi sau alte personaje tragice.
Pentru toate năcazurile aea au plâns adulții. Noi trebuia sa creștem netraumatizați! Suflețel era un suflețel de plâns, din fericire nu era un apropiat!
Daca "Splendida cetate..." asta e aceeasi cu "Ainsi résonne l'echo infini des montagnes" pe care am citit-o eu in franceza acum vreo luna, confirm ca e lacrimogena. :)
RăspundețiȘtergereVaiii, uitasem de Sufletel! Oscar si tanti Roz n-am citi si n-am vazut nici piesa.
Daca ar fi sa adaug la lacrimogene, as zice: "A long way gone" de Ishmael Beah. Tre' sa ai un set de batiste, nu una doua.
@ Cora - nu e aceeasi. :) cea despre care zici tu e And the mountains echoed sau, in romana, Si muntii au ecou. Iar cea de care zice Monica e A thousand splendid suns. Care e muuuult mai lacrimogena decat And the mountains echoed.
RăspundețiȘtergereMultamesc, mi-a fost lene sa caut. Asa e ca erau trei. Eu nu ma mai iau dupa traducerea directa din fr- engleza de cand am cumparat aceeasi carte de Herta Muller de doua ori pentru ca in eng. era "The Passport", iar in fr. "L'homme est un grand faisan sur terre" (ca originalul in germana). Adica de la fazan la pasaport e cale lunga. Sa vedeti ce fazan am ramas acasa cand m-am apucat s-o citesc pe-a doua. :))))
Ștergerevai, dar ce e cu aceasta dispozitiune lacrimogena? de ce atata drama? :D
RăspundețiȘtergereEu aș înlocui "Splendida cetate a celor o mie de sori" cu un alt roman al lui Hosseini: "Vânătorii de zmeie".
RăspundețiȘtergere:) Nu înțeleg totuși nevoia de a plânge "pe cărți". Cred că din păcate, de multe ori, realitatea bate ficțiunea...
Am citit doar Vânătorii de zmeie, Hosseini descrie niște situații îngrozitoare, poate plângem pentru că viața ne-a lovit în alt fel sau pentru că găsim oricum injuste multe lucruri de pe Pământul ăsta. Suntem sensibili, nu păcătoși:)
ȘtergereIar la 7 ani, mai rare ocaziile din viață în care să poți face o comparație cu dispariția bietului Suflețel sau a Unchiului Tom. Mor personaje, ne dăm seama că s-au terminat Cireșarii. Situații consemnate în scris. Și plângem pentru că suntem absorbiți. Să plângem mai bine la cărți și filme și să râdem în viața de zi cu zi!
Frumos zis în ultima frază!
ȘtergereHahahah, buna asta cu "nevoia de a plange". De parca te scoli de dimineata cu gandul: ba, io as trage azi un plans beletristic, ia sa ma duc in biblioteca la sectiunea "sughituri" sa-mi iau o carte. Si dai si plangi, nenica. :))))
ȘtergereMie mi s-a intamplat sa plang si-n fata unei opere de arta (rar, ce-i drept) si chiar ca nu era de plans, dar acolo m-a lovit sensibilitatea. :)
Navetist și Zazu, sunteți cam nesimțitori și reci. Pentru voi ce sondaj să le propun celor de la Imaculatura? Top cărți de râs ar fi părea puțin. Cărți la care să dai cu cuțitu-n piatră e OK?
RăspundețiȘtergere:)))
Ei, facem și noi pe grozavii :) Cred că literatura și filmele lacrimogene erau un instrument de educare a maselor pe vremea comunismului: ce mai conta că nu aveai lumină și ciocolată, erai oricum mai fericit decât Rémi sau alte personaje tragice.
ȘtergerePentru toate năcazurile aea au plâns adulții. Noi trebuia sa creștem netraumatizați! Suflețel era un suflețel de plâns, din fericire nu era un apropiat!
Ștergere