Mâncarea de la serviciu: trecut, prezent și gnocchi

Stăteam ieri la soarele generos de care ne bucurăm la Roma și butonam de zor în telefon, mulțumită că pauza de cafea de la serviciu e alta, de când s-au inventat telefoanele deștepte. 

Pe vremuri, rămâneam în birou și mâncam ceva pe fugă peste tastatură, ca să nu fac mizerie (Nu e tocmai adevărat: așa ne plăcea să glumim cu tipul de la IT care scutura, din când în când, tastaturile din redacție și găsea resturi de merdenele.  Eu nu prea luam așa ceva)  sau ieșeam la barul de lângă radio, unde cele două angajate ne zâmbeau extrem de exagerat și cumva languros  mie și colegelor care mă mai însoțeau. Așa am ajuns să spunem că mergem să mâncăm la lesbiene (glume de tineret-speranțe ieșit din autobază). De regulă era o chiflă cu un șnițel în interior. Cu muștar, cu ketchup, ca la finele anilor ’90!

Am avut apoi o perioadă în care stăpânirea ne dădea de mâncare. Același veșnic sandvici cu am uitat ce și castraveți, din care mai toți aruncam felia de deasupra. Acum îmi dau seama că altfel nu ne deranja nimic. Luni de zile cu același la prânz. Suntem vii? Da. Sănătoși? Da. Traumatizați? Uite că nu!

Pentru că apoi s-au tot deschis, în București, furnizori de mâncare caldă pentru cei care zău dacă aveau timp să mai și gătească, de oboseală după 12 ore de lucru sau dimpotrivă, la serviciu la foc continuu, la ora prânzului sau chiar a cinei.

Așa au început serile cu pizza bianca, cele chinezești, cinele libaneze, MBS la pachet. Colega care comanda ea pentru toți, ne aduna și banii (cum de avea nervi pentru așa organizare?). Carnețelul plin cu cărți de vizită din geantă. Comenzi la telefon și în ultimii ani de București chiar via internet.  Apoi telefonul prin care ți se confirma că exiști și vei fi hrănit curând.

2015. Primăvara. Nu mai suport cele cinci feluri de mâncare pe care le văd rotate pe zile, la cantina întreprinderii, fără să-mi dau seama dacă chiar joia e zi de gnocchi și vinerea de pește. 

 

Să comanzi pe internet e o aiureală, la Roma: cine să mai trimită motociclistul pe drum când tot a treia clădire vinde de-ale gurii: lângă noi sunt două osterii, o tavola calda (un fel de împinge tava) și o friggitoria (aici se vând orice pané), la colț. Pizza se face doar seara, în locurile serioase. Altfel e din cea la bucată.

Și uite așa am ajuns să le povestesc și colegilor cum erau mesele la serviciu în București.

Mi-au zis, că doar lucrăm în mediu internațional, că există ceva și mai meseriaș  prin alte părți ale lumii. E doar epoca telefoanelor deștepte și a aplicațiilor. Un serviciu care pune laolaltă toți furnizorii de mâncare din zona în care e accesat. Intru în app store, caut serviciul de care îmi spune tipul ăsta (care e din Singapore): Foodpanda. Extins deja în 40 de țări. De toate: mâncare loco, italiană, raw vegan, chinezească, libaneză. Îți dau timpi de livrare (na, resturante diferite, condiții diferite), taxe, dacă au comenzi minime sau nu. 

Și apoi bang! Crește inima în piept: uite, ți-am zis că românii sunt și ei mai cu moț în tot ce ține de tehnologie! Da, în România. Straniu: Asia și apoi Georgia, Bulgaria și România. O fi legat de numărul de utilizatori de smartphone.

Din click în click am ajuns pe site-ul românesc. Cum le povesteam și colegilor: la noi se comandă mâncare, nu glumă! Un lucru s-a schimbat: am evoluat de la momentul în care coboram cu portofelul și mă stresam că n-are curierul rest, la ora 21, pe un bulevard fără prea multe magazine apropiate unde să schimbe. Se poate și online. A, aplicația asta merge pentru mai multe orașe, nu doar în București.

Vă spun mai încolo ce avem la cantină. 

Dacă vreți să păstrați voi tradiția italiană mergeți pe pagina cu mâncare de la mamma de acasă și cereți-le gnocchi celor de la restaurantul din zona voastră.