Cât m-am italianizat în 4 ani de locuit la Roma?

La țară, lângă Roma (2015)

Dar ce înseamnă a se italianiza?

A prelua obiceiuri dintr-o listă de clișee atribuite

locuitorilor Peninsulei italice, veți fi de acord cu mine.

Și ce fac italienii? Vorbesc mult? Oi vorbi eu acum mai mult decât de obicei? Mai degrabă sunt grafomană, precum ați constatat. Repet de trei ori ceea ce spun? Nu cred. Sper că nu!

Gesticulează? Un nu hotărât, căci gesturile completeaza vorbele sau le înlocuiesc, dar vorbe am chiar în mai multe limbi, deci  chiar nu și nu.

Beau cafea? Da! Din aceea bună: espresso, nici măcar mokka. Cafea rareori ambalată și vândută la supermarket ci mai degrabă de la negustorii de cafea aici menționați. Puțină și bună. Cel mult două pe zi. Nu ristretto ci ONORABILĂ. De gustibus. Atât de limitat încât cea mai bună cafea e cea băută acasă. Cu niște lapte de ovăz deasupra. Zahăr nu.

Pizza? Da! 

Cu salam și cașcaval? Nu!

Cu cartofi și trufe, cumpărată de peste drum, o dată pe lună, altfel cântarul mi-ar zâmbi malefic. Iarna.

Dacă nu cu cartofi și trufe, oricum pizza albă. Fără sos de roșii adică. Cu mozzarella bună, de bivoliță,  cum numai aici am putea găsi. 

Paste făinoase? Da, dar italienii ar strâmba din nas (deși cumpără și ei): paste integrale.

Cu pesto făcut de mânușiț de la duduiț (1.cu busuioc, usturoi, parmezan, ulei de măsline și pinoli. Ca la Genova, deși busuiocul e km 0. 2. Roșii uscate, migdale, parmezan, usturoi, ulei de măsline. Ca în Sicilia.  Dar poate uleiul nu e sicilian, așadar deloc DOC și DOP)
Sau cu dovlecei, pește și bottarga. (sacii cu icre ai peștilor, uscați și dați pe răzătoare)

Tiramisù: nu, e o bombă calorică fără arome deosebite, prea ușor de făcut, prea răspândită în lume în variante care nu aduc deloc cu rețeta tradițională. Există alte minuni dulci mai de preț în Italia.

Gelato: da, dar din lapte de migdale, ghimbir, ananas și mentă, de la Fata Morgana. Câteodată și una din fistic de Bronte sau alune de pădure italiene (cele de Langhe sau Giffoni. Italia e al doilea producător mondial de alune de pădure după Turcia)

Îmi place opera? Da, dar mă dau în vânt după muzica barocă.

Tutti al mare? Da și nu: îmi plac și munții, și văile, și lacurile și mai ales orașele cu muzee, străduțe strâmte, fântâni și piatră cubică, osterii și cafenele.

Am adoptat cuvinte și expresii în italiană? Am impresia că nu. În dialectul roman? Nu, decât când fac mișto de oameni. De exemplu, dacă cineva se îndoapă fără măsură, verbul care-mi vine în cap nu e mangiare ci magnà (același lucru, dar în dialectul roman).

Cinema italian: da, mai ales cel al anilor '60.

Fotbal italian. Absolut deloc. Dar nu sunt microbistă de felul meu, nu are de a face cu il calcio.

Pantofi? Da. O manie din copilărie, de când desenam în neștire pantofi de toate felurile. Nu am pantofi în neștire, dar (măcar) sunt făcuți în Italia. Când nu sunt mărci italienești, sunt firme din alte părți, care lucrează....pam pam! în Italia!

Patriotism local exacerbat? Da. Găsesc îngrozitoare situațiile în care locuitorii altor țări ponegresc Italia. Italia trebuie înțeleasă și iubită. Iubită mult, căci e o Românie mai mare.

M-am cam italianizat, nu?