Ennio Morricone: un titan al muzicii de film mai activ ca niciodată

Am avut ocazia, săptămâna trecută (am luat niște bilete pe ultima sută de metri, cu o lună în urmă), să fiu spectatoare la un concert care are loc, de ceva vreme, în fiecare an. În 2014 a fost la Termele lui Caracalla, acum la Auditoriul Muzicii din Roma, după ce anul trecut se anunțase că Morricone va renunța la dirijat, din cauza unei hernii de disc.

Sper din toată inima ca și în anii următori să mai fie organizat. Vă spun imediat de ce.

Titlul concertului, de mai mulți ani același: Morricone dirige Morricone (Morricone dirijează muzica lui Morricone).

Despre el s-a scris, zilele trecute, că a acceptat să compună muzica pentru următorul film al lui Quentin Tarantino. Nu e ceea ce v-ați aștepta de la un om ajuns la 87 de ani. 

Dar, dacă i-ați auzit discursul de acum 8 ani, când primea Premiul Oscar pentru întreaga carieră, știți că nu a privit distincția ca pe un punct de sosire ci ca pe unul de plecare, pentru a se perfecționa în continuare serviciul cinematografiei.

Aveam să-mi dau seama zilele trecute, după ce l-am văzut dirijând în picioare, pe parcursul a peste 80 de minute, Orchestra și Corul Academiei Santa Cecilia de la Roma, că emoționantul său discurs nu a fost unul de complezență. (Cum să aibă un compozitor de un asemenea calibru 5 nominalizări la OScar și să nu ia niciun premiu? Ce traiectorie au avut autorii coloanelor sonore premiate cu Oscar?)

500 de coloane sonore, din 1961 și până acum, un concert produs nu demult pentru Papa Francisc (Missa Papae Francisci), o mulțime de cântece și aranjamente muzicale. Fără să se fi mutat vreodată la Hollywood.

Câți regizori au să-i mulțumească pentru contribuția la filmele lor? 

Ce ar fi imaginea fără sunet, ce ar  fi The Good, The Bad and the Ugly al lui Sergio Leone fără urletul șacalului, Pentru un pumni de dolari fără clopote, A fost odată în Vest fără o muzicuță, A fost odată în America fără un anume nai,  Mission fără oboiul cu care părintele Gabriel, interpretat de Jeremy Irons, vrăjește indienii guaraní?

Am ascultat o Meditație peste care l-am auzit pe regretatul regizor italian Pier Paolo Pasolini recitând, La Bibbia, compusă pentru un film al lui John Huston dar care nu a ajuns niciodată să fie coloană sonoră, din cauza unui scandal cu o casă de discuri (RCA), melodii de pe coloana sonoră a filmelor  The Good, The Bad and the Ugly, Nostromo (despre care nu știam nimic, iar acum că am aflat vreau neapărat să-l văd), Days of Heavan, The Untouchables, Bugsy, Nuovo Cinema Paradiso, Malena, Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto, Mission. Și Here's to you, la  al doilea bis.

Rețeta vitalității unui asemenea geniu creativ trebuie să fie entuziasmul. Un truism, dar  cum altfel să-mi explic că atâtea premii Bafta, Globuri de aur, Nastro d'argento, Grammy, Leu de Aur, Oscar, Polar Music Prize, Legiunea de Onoare a Franței (nu le-am enumerat pe toate) nu au fost, cum spunea compozitorul laurii unui final de cursă ci o nouă linie de start?

Urmăriți-i pașii.  Așa-mi explic mersul elastic al unui om care la imediat 90 de ani pregătește cel puțin un alt proiect.