Viața soției în teorie și practică: despre cadouri

E foarte posibil să fiți de acord cu mine: cadourile nu înseamnă decât că cineva se gândește cu drag la tine. 

Te cunoaște, a ghicit ce îți face plăcere, știe ce ți-ar putea aduce lumină în ochi și, din puținul sau multul său, fără să dorească altceva decât un chiuit de bucurie, obține acel CEVA și ți-l oferă cu o anumită ocazie sau poate chiar așa, doar pentru că a fost ziua Z.

Traducere și adaptare: cel mai mare cadou e că ai încercat să-mi cumperi ceva, chiar dacă detești să intri în magazine.

TEORIE: O surpriză frumoasă nu are cum să nu-l încânte pe tovarășul de viață și de drum. 

PRACTICĂ: Cum mă consider exact ca

budiștii cărora nu trebuie să le urezi nimic și nici să le dai ceva, pentru că ei au totul, sunt în mare dificultate atunci când lumea mă întreabă ce cadou mi-ar putea face. Mă credeți că nu am nevoie de nimic în afară de sănătate? Bine, mulțumesc.

Cu toate acestea, de câte ori văd că anumite obiecte din patrimoniul personal se apropie de momentul în care pot fi confundate cu o gioarsă, le scriu pe o listă pe care o arăt unui cerc restrâns de persoane (de fapt în 95 la sută din cazuri colocatarului, care e mare amator de cumpărături. Imaginea de mai sus nu ne descrie pe noi.). 

Grație marelui internet îi pot chiar trimite linkuri, poze, adresa la care se găsește obiectul dorinței plus mențiunea  „dar realmente nu trebuie să-mi iei nimic”.

În Mexic, i-am descris cu mare atenție un pardesiu negru pe care îl voiam. Gluga, nasturii, lungimea, situarea în magazin. Intrase la reduceri. Trebuia luat imediat! Plus că se apropia Crăciunul. Geaca albă cu care a venit acasă și privirea mea dezamăgită l-au făcut să spună hai repede cu mine să o schimbăm! Am schimbat-o.

Câteva luni mai târziu (nu mă învățasem minte), i-am descris o geantă din fîș, mai mult decât utilă în anotimpul ploilor. Era un ciclamen turbat metalizat. O nebunie! 

A venit acasă cu o geantă roz pal cu dungi albi și verzi. De data asta privirea mea nu a mai fost dezamăgită. Eram pe jos, într-o criză de râs. A râs și el, ne-am potolit, și am intrat în bucla hai repede cu mine să o schimbăm! Am schimbat-o.

De curând, când realmente nu voia să-mi ia nimic și era aproape de locul de unde putea să-mi cumpere un înlocuitor pentru portmoneul deja jerpelit pe care îl duc după mine prin viață de cel puțin zece ani (cu bucurie: e cumpărat în București, de la Dada, din piele turcoaz) și-a făcut omul o bucurie: i-a luat soției un cadou.

Îi spusesem că doresc un portmoneu mai mult lung decât lat, în care bancnotele să încapă întregi, vișiniu, din lac, și neapărat fără fermoar.

Mi l-a luat.

M-am bucurat mult.

____________________________________________________

La anumite magazine de aici, când iei un cadou primești și un fel de bon pe care prețul nu e afișat, pentru a ușura schimbarea obiectului, în caz de nevoie. 

Mi-a dat și bonul respectiv.  Ceva, ceva își aducea aminte bietul de el. 

Dar uite că nu am schimbat nimic. Poate doar așa s-o sparge ghinionul ăsta!

Despre alte momente  din viața soției în teorie și practică, citiți aici.

Ca să nu credeți că locuiesc cu un daltonist: tovarășul meu de viață și de drum, acum și de cumpărături, are un simț estetic ridicat, doar e italian. Nu iese din casă dacă nu e asortat,  a pictat mult în copilărie, nu are probleme de percepție vizuală asupra căruia oculistul să-i fi atras atenția. 

Are un CEVA al lui care îl face unic, trebuie să recunoașteți!