Franța: o duminică la Barbizon

Pădurea Fontainebleau

Avea dreptate Cioran în corespondența către ai săi, și cred că mulți locuitori ai Parisului sunt de acord cu el, acum chiar din mai multe motive: ca să respiri sănătos, trebuie să te depărtezi de oraș bine de tot. Cam o oră cu mașina.

Cu aceste gânduri, dar mai ales ca să umblăm în natură cât încă nu e frig de tot, am fost, ieri, la Barbizon.

Povestea Barbizonului e simplă: o pădure extraordinară care a văzut

multe fețe încoronate ale Europei, invitate la vânătoare de locatarii la fel de încoronați de la Fontainebleau, niște pictori care voiau să surprindă multitudinea de culori. Cum nu prea aveau unde să mâne peste noapte, au găsit în cătunul Barbizon o familie extraordinară care avea trei camere deasupra băcăniei pe care oamenii o țineau.

Satul s-a mai mărit, între timp, dar partea care îi interesează pe turiști e tot aceea de acum 150 de ani: Strada Mare și pădurea.

Intrarea în Barbizon (fotografie din mașină)

Am intrat în Barbizon pe la 11 dimineața, am lăsat mașina în parcarea pusă la dispoziția turiștilor, am intrat în Oficiul de Turism, am luat harta și ghidul dat de amabila doamnă de la ghișeu și am intrat repede într-un minuscul local, să bem o cafea proastă și niște apă de la robinet.

Muzeul departamental al Școlii de la Barbizon

Am dat o tură pe Strada Mare, am intrat la Muzeul Școlii de la Barbizon, aflat în băcănia familiei Ganne despre care v-am povestit mai sus, am aflat că mai bine ne întoarcem după masa de prânz, am ieșit, am intrat în două galerii de artă de pe aceeași Stradă Mare, am intrat în restaurantul hotelului în care se oprise și R.L. Stevenson acum 140 de ani, când scria de zor notele despre pădure incluse apoi în Eseurile sale de călătorie.

Cinci stele pe hârtie, cu design din anii '70,  un meniu extraordinar (e sezonul scoicilor Saint- Jacques, pentru că da, există o traducere pentru scallops, doar nu suntem condamnați pe viață să le spunem așa!) niște chelneri depășiți de situația celor cinci turiști peste numărul pe care îl putea așeza la mesele bistroului  și înapoi la muzeu!

Ce-l face interesant? Ușile, dulapurile și pereții  pline de schițe, caricaturi, desene și picturi care aveau să fie reluate, apoi, pe pânze, de locatarii de la Barbizon.

Tablourile expuse, mai apoi.

Parterul unde nimic nu s-a schimbat, deși obiectele au fost duse de fiica familiei Ganne la Villa degli Artisti, din pădure, construită pentru a reuși să-i adăpostească pe toți cei care veneau la Barbizon în căutarea miilor de nuanțe de verde, a luminii extraordinare, a aerului curat, a muzei.

Doi pictori români au venit la Barbizon să vadă cu ochii lor ce anume îi fascina pe  Millet, Rousseau, Corot, Daubigny și mulți alții: Nicolae Grigorescu și Ion Andreescu.

Un tablou al lui Grigorescu este expus într-una din încăperile de la etaj.

Nicolae Grigorescu- Buchet de flori într-o vază albă (ulei pe lemn)

Am luat-o apoi prin pădure, căci nu e prima oară când o luăm pe urmele pictorilor. 

Ne-am clătit bine ochii și plămânii și suntem gata să înfruntăm gazele de eșapament pariziene pentru încă o săptămână.

Explicație: mai bine de jumătate din mașinile francezilor merg pe motorină. Poluează mai tare. Săptămâna care a trecut s-a luat o decizie  ale cărei consecințe vor apărea peste mult timp: motorina nu mai e mult mai ieftină decât benzina, în Franța. Oamenii vor cumpăra mașini după alte criterii, de acum înainte.