La saună: Pinochet, satele românești și societatea franceză

Parcă am fi la saună!

Plăcerea de a transpira în mod organizat, când afară e gri și frig, și gri și frig, și iar gri și frig nu cunoaște egal. 

Abia ajunși la Paris, am căutat repede un loc în care să ne mișcăm, tot organizat. Criteriile, pe lângă apropierea de casă și preț, nu erau multe: igiena, sauna și varietatea cursurilor, pentru când alergătorul de cursă lungă sau scurtă vrea să scape de singurătate.

Așa se face că, înainte de înscriere, am cerut să

facem un tur al clubului. Bucurie măsurată: sauna era separată, de data aceasta, costumul de baie nu e obligatoriu, iar deasupra ușii o plăcuță care îmi anunța clipe minunate cu ochii pe clepsidra care măsoară timpul petrecut la cald: Chut! începea rugămintea scrisă a gazdelor. Șșșșșșt, adică. Sauna e un loc de destindere și alta nu.

Adio convorbiri despre pizza, despre apa caldă, despre clasicii greci, adio pupături zgomotoase. Ne destindem, transpirăm, toxine eliminăm.

Cum abonamentul îmi permite să merg la mai multe cluburi din aceeași rețea, s-a întâmplat să ajung și la unul în care sauna era luminată a giorno. Transpiram fără costumul de baie obligatoriu sub o lampă care ar fi scos de la Bejan toate informațiile despre multiplicator. Suntem în Orașul Luminilor, să înțelegem situația!

Intră ea, la 60 de ani bine  conservați, își stoarce prosopelul peste cărbunii încinși, undeva sub inscripția care interzicea orice lichide peste ei, se așează, se foiește, transpiră și începe.

Povestim despre nulitatea care pretindea că tocmai petrecuserăm o oră făcând Vinyāsa Yoga, ajungem la delăsarea din țara care ne găzduiește, căci doamna era din Chile. Fugise, în anii '70 de Pinochet și ajunsese aici sub o altfel de orânduire, despre care n- ar fi crezut niciodată că nu ar fi fost perfectă.

Pe scurt, deși eu am auzit versiunea lungă, căci eram la saună și la intrare ni se cerea liniște: doamna e cadru universitar, antropologie, vizite chiar și în România, după '89, cu soțul dumneaei, Dumnezeu să-l odihnească. 

A trebuit să aștepte să iasă la pensie toată seria de superiori ierarhici, ca să poată ocupa, pe merit, un loc pe măsura publicațiilor și diplomelor (doctorate, nu unul singur) obținute în timpul în care ceilalți strângeau relațiile cu sindicatele, un studiu antropologic și acesta, nu?

Clubul în care ne aflam, așadar, nu e decât o mică oglindă a Franței. Merge și așa. De aceeea mă simțeam eu aici ca acasă! Ca acasă în România, ca acasă în Italia, ca acasă în Mexic. Peste tot merge și așa: se duce naibii pomenirea, dar merge și așa!

Ne-am despărțit convenind să facem o reclamație pe adresa madamei Isabelle, o șarlatană care intră în sală, se trântește la podea, rezemată de oglindă, se acoperă cu o pătură, de ți-e milă de neputința ei, și ne spune nouă cum să ne contorsionăm și cum să respirăm, ba ne și numără, de parcă am fi la aerobic cu Jane Fonda, fără să aibă nicio obiecție dacă vreunul dintre noi procedează greșit. 

Pentru necunoscători: un non-șarlatan ar sta măcar în picioare, dacă n-ar face, ca mulți alții, ce spune, că nu e popă, ar veni și ți-ar îndrepta brațele, gambele, spatele, în funcție de unde ai probleme. N-am avut norocul acesta decât la București și în Mexic. Voi căuta un loc unde se face strict yoga, adio yoga la clubul de sport!

La saună se iau marile decizii. Să vedem cum vor fi puse în practică!

Alte povești de la saună găsiți aici.