Jurnalul unei contralto care nu (mai) suportă frigul

Pentru mine există o lege (nescrisă): iarna oamenii răcesc, nu prea se organizează concerte! 

La Paris, oamenii tușesc și-și șterg nasul tot timpul, n-are rost să împărțim anul în anotimpuri pro sau contra cântatului. Așa se face că noi suntem în plină stagiune concertistică.

Cum de obicei cântăm

îmbrăcați în negru, nu contează cum dar să nu fie haine sport, mă prezantez, joi seară la repetiția de dinainte de concert. Cântăm în biserică: una spațioasă, doar adăpostește cea mai mare orgă din Franța.

Ca la Floarea din Grădină, dacă mai țineți minte emisiunea, vă prezint și eu costumația mea anti-frig: maiou așa numit termic (Uniqlo face unele chiar călduroase). Deasupra, un tricou cu mâneci lungi, din același material încălzitor. Pulovăr gros din cașmir. Vestă matlasată. Pantaloni  pe picior, numiți tot termici. Din catifea.  Palton. Nu aveam mănuși fără degete negre, că le-aș fi pus. 

Intru în mașină și mai citesc odată mailul de la înalt conducerea corului. După fraza cu ne îmbrăcăm în negru, unde m-am oprit eu când îmi compuneam ținuta de scenă, găsesc și niște detalii care nu mai aveau cum să fie schimbate: fustă sau rochie.  Mă întreb ce le-o fi venit oamenilor, din moment ce-mi pun palton nu mai contează ce am dedesubt!

Și colegele mele mai mereu ștergându-și nasul mă așteaptă cu fuste lungi și largi (dedesubt aveau pantaloni), bine încotoșmănite, niciuna cu planuri de a cânta în palton, toate cu niște șaluri de lână artistic înfășurate în jurul gâtului și acoperindu-le omoplații.

Prezint scuze pentru aiureală, sunt consolată imediat: important e să fii în negru. (Nu voi pricepe de ce găteala lor, atunci!)

Concertul începe, beau apă înainte, cu măsură, căci trebuie să rezist o oră și jumătate fără să merg la toaletă.

Muzică sacră italiană. Impresionant! Palestrina, Gesualdo, Monteverdi, Allegri, Refice, Rossini, Verdi.

N-am poze. dar nici nu vi le-aș arăta: cântam și mă gândeam cum să fac să-mi șterg nasul. 

Cântam și mi-era din ce în ce mai frig. De ce nu mi-oi fi luat mănușile cu mine? Și cum aș fi dat pagina?

Cântam și mă durea pielea, de frig.

Cântam și mă dureau deja și coastele, de frig.

Cântam și mă miram că nu mă dor picioarele, de la atâta stat în picioare.

Cântam și vedeam cum ies aburi din gură.

Cântam și mi-erau grele partiturile. Degetele mi-erau înghețate și le puteam oricând scăpa din mână!

Cântam și îl invidiam pe dirijor: era înfofolit ca mine, dar măcar dădea de zor din mâini, se putea încălzi! Și avea și stativ pentru partituri!

Cântam și vedeam că am ajuns doar la jumătate!

Cântam și mă gândeam că e doar primul concert dintr-o serie de evenimente cultural artistice.

Și capac la toate, becul puternic de la care putea veni niște căldură era așezat atât de prost încât făceam umbră cu capul pe partituri. Zeci de pagini de muzică pe care nu aveam cum să le învăț pe dinafară. 

Cântam și mă gândeam la micul lămpaș de prins pe cărți pe care-l aveam acasă. Cântam și mă gândeam că nu ar fi fost bine să-l am cu mine, că aș fi fost singura.

Cântam și inventam un mic beculeț care se poate prinde pe al doilea nasture al paltonului, cât să văd doar eu lumina pe care o produce. Cântam și muream de râs, căci mă vizualizam cu un lămpaș de miner pe frunte. Mi-am amintit că prietena mea de la Londra a cântat cu un asemenea lămpaș, pentru că au intrat, cei din corul ei, în Cartea Recordurilor pentru cel mai lung colindat, în decembrie 2015.

Stresul că nu văd ce cânt m-a încălzit. După care am ajuns acasă și am adormit. Nu cântând.

În timp ce citiți, eu sunt în plin concert. Altă biserică, alt frig. Noroc că la Paris s-a mai încălzit. Dar tot așa sunt îmbrăcată, ce credeați?