Turistul chinez: cum am ajutat dușmanul venit la Paris

Hôtel des Invalides- iunie 2015

Cum ne place să hălăduim duminica prin Paris, n-avem cum să evităm noua categorie de turiști care a împânzit Europa. 

Așa se face că, în timp ce ne depărtam speriați de ideea de a sta la coadă aproape două ore ca să vedem o expoziție organizată la Le Grand Palais, ne opresc doi domni din republica populară și prietenă. Din China erau, da. V-am spus doar că s-au întors, dacă tot au sărbătorit noul an lunar!

Erau reprezentanții  unui
grup mai mare și probabil că fuseseră aleși să iasă la înaintare mulțumită celor câteva cuvinte pe care le puteau rosti în engleză.

Ce clădire e aceea? ne întreabă, în engleză.

Hôtel des Invalides, răspunde soțul meu. 

Nu înțelege nimic omul din fața mea. Se agață de Hotel. Eu, speriată că se duce să ceară o cameră, încep: clădire mare, prestigioasă, curte interioară, esplanadă. 

Palace!, mă oprește.

Mda, să o lăsăm așa.

Și atunci, tovarășul meu de viață și de drum începe cu descrieri istorice. Vorbește cu Marele Zid Chinezesc. Pentru că e italian și sângele apă nu se face, începe cu gesturi. In-va-lizi! 

Se prinde vârtos de antebrațul stâng, de parcă ar vrea să-l smulgă din cot, se cocârjează și șchioapătă în fața muzeului de pe a cărui fațadă Picasso părea că se uită îngozit. Crippled, zice omul meu. 

Și continuă, căci i-a plăcut istoria: e mare, da, că erau mulți invalizi. Franța a purtat multe războaie. N-apucă să ajungă la Berezina, căci oamenii sunt interesați de muzeul acesta din dreptul nostru și-l întrerup. Și acesta ce e?

Le explic: și Le Grand Palais și Le Petit Palais, din fața lui, au fost construite cu ocazia Expoziției Universale. Cum ați avut și voi, în 2010, spun, încercând să ajung la ceva ce le-ar putea suna cunoscut.

Le Petit Palais- Paris

Nimic. Pereți. 

Așadar oamenii ăștia au venit, cel mai probabil, cu un grup și mai mare, de care hotărâseră să se despartă în acea după-amiază,  și umblau prin oraș fără să ia măcar un ghid turistic cu ei!

Pe cei mai mulți conaționali ai lor îi văd lângă Turnul Eiffel, unde îi descarcă zeci de autocare în fiecare zi. Foarte aproape, e un restaurant al cărui proprietar nici nu se mai obosește să facă meniuri și în altă limbă decât chineza. Și e sigur că zona aceasta îi atrage, din moment ce și protestele față de represiunile suferite de adepții Falung Gong din China se țin tot aici lângă Turn.

Mai văd și cupluri (ea îmbrăcată în mireasă) făcându-și fotografii cu Turnul. Sigur are o altă însemnătate pentru ei!

Și noi am uitat să-i spunem un lucru: o fi cupola aurită, o fi Hotelul mare, dar și mai mare e omul care se odihnește acolo pentru eternitate. Uitaserăm de Napoleon! Și dacă trebuia, apoi, să explicăm cine a fost?

Cum descriam Corsica, exilul, mâna de  sub haină, cum? Și mă mai sperie și gândul că tovarășul meu de viață și de drum ar fi insistat pe statura lui, comparându-l cu nedumeriții aceștia care umblă prin lume fără (și acum mă gândesc că nu e tocmai frumos din partea mea, să-i judec chiar așa de sever, dar tare mă dezamăgesc, la ce istorie au avut!), să fructifice voiajul așa cum aș face-o eu, dacă aș merge la așa mare depărtare de casă.