Octombrie 2016- Paris și zece ani ai acestui blog

Se împlinesc, luna aceasta, șaisprezece ani de când am pășit pentru prima oară în capitala Franței. 

Veneam pentru un stagiu, dar veneam și la prietena mea, care locuia aici. Au fost niște luni minunate în care eram atât de fericită de lucrurile pe care le învățam, la radio dar și pe stradă, despre profesia mea de atunci, dar și despre parizieni, Franța și Paris, încât durerea mea cruntă de cap cu care trăiam de câțiva ani fără să am nimic (căci așa ziceau medicii), a dispărut. A reapărut de cum am pășit înapoi în țară (și nu, n-o uram și n-o urăsc nici acum, n-avea nicio legătură cu problemele mele de sănătate care de fapt erau chiar grave, doar așa au zis alți medici, și era adevărat).

Acum un an am venit iar aici. Orașul e
altul, oamenii sunt alții, chiar limba e alta. Capul nu mă mai doare nici când cerul e de plumb.

Primisem, cu mult timp în urmă, de la un șef care, ca și mine, venise la București de la sute de kilometri depărtare, un sfat pe care îl dau și eu tuturor: dacă ai ales să trăiești departe de casă, adaptează-te. Nu trebuie să iubești locul în care stai ci să-ți faci viața ușoară. 

Am avut multe momente în care, în fața entuziasmului cunoștințelor cărora le spuneam unde locuiesc eu replicam: clima, clima! Teroriștii! Poluarea. 

Acum am intrat în al doilea an de trai la Paris. Din experiența mea de nomad pe meridianele Globului e cel mai frumos: adâncești prietenii, devii de-al locului, turiștii îți vor cere indicații, vei renunța să mai cauți mâncare ca acasă,  vei evita locurile frecventate de masele de turiști pentru că deja le cunoști sau știi că sunt numai poleială. vei fi terminat teancul de cărți scrise despre locul în care ai ajuns să trăiești. Vei căpăta și accentul local, dacă e cazul. Ba vei ajunge să spui: „noi, locuitorii”. Chiar înainte să vine plicul de la administrația financiară și să aprofundezi pe Google cum se depun formularele de impozit.

Sunt și zece ani de când am început să scriu aici. ( Inainte, petru vreo doi ani, scriam în altă parte, în engleză) Nu exista Facebook, lucram în ture care-mi permiteau și multe zile libere, altele decât cele de la sfârșitul de săptămână, când îmi puteam vedea și prietenii care munceau cu program luni-vineri, 9-17.

Multe articole care apar înainte de octombrie 2006 sunt publicate cu puțin timp înainte prin ziare sau alte pagini internet. Dar eu sărbătoresc acum. Articolele pe care le găsiți sunt fără comentarii pentru că prin 2007 mi-am șters blogul (din greșeală). L-am putut recupera, dar comentariile nu mai puteau fi republicate. Am șters din povești, pe parcurs, pentru că mi se păreau infantile. Blogurile ajută și la evaluarea personală, nu credeți?

Și acum că am dat praful la o parte, o să scriu mai des. Căci povești am.

În imagine, Romain, prietenul meu francez. Cu care am sărbătorit cu morcovi și șampanie, căci motive tot apar.