Unde fugim de acasă de la Paris: Castelul de la Champs-sur-Marne

Zorii secolului XVIII: un finanțist francez fură, fură, fură, doar așa fac și ceilalți din jurul lui, au făcut-o și alții înainte și să nu credeți că lucrurile s-au schimbat de atunci. Din ce a reușit să înșface din buzunarele altora, și chiar ale statului, a cerut să i se construiască un castel cum nimeni n-are, nu tocmai departe de Paris. 

Castelul Champs-sur-Marne

Puțin a apucat Paul Poisson de Bourvallais, căci despre el e vorba,  să se bucure de castelul de la Champs-sur-Marne. Statul i l-a confiscat, după ce proprietarul a fost

trimis după gratii,  pentru că prea mult trebuie să fi costat și prea puțin trebuie să fi câștigat dumnealui, oficial.

Castelul e pus repede în vânzare și fericita proprietară devine Prințesa de Conti, care l-a și făcut cadou unui nepot al său, Ducele de la Valliere. Fiul acestuia e cel care tocmește arhitecții ce aveau să-l decoreze atât de frumos. Pentru acele vremuri, și chiar pentru cele de acum, în care stilul rocaille (observați lambriurile din încăperea de mai jos și spuneți cine, cine, mai are așa ceva?) rar mai e reprodus undeva, fără să fie catalogat drept kitsch.

Marchizei de Pompadour i-a plăcut tare mult, din moment ce a închiriat castelul pentru mai bine de doi ani.

Revoluția, așa cum presupuneți, a fost momentul în care castelul a trecut iar în proprietatea statului, care a vândut mobilierul (amănuntele acestea sunt importante ca să știți că ceea ce vedeți în imagine sunt piese cumpărate de ulteriorii proprietari ai castelului, nu sunt cele de la începuturi. Multe castele, chiar și dintre cele de pe Valea Loirei, sunt golașe, acum, căci mobilierul și tapiseriile au fost înstrăinate, de-a lungul timpului).

 Tapiseriile scaunelor de mai sus reproduc fabule ale lui La Fontaine.

Remarcați paravanul din lemn lăcuit. Un omagiu adus Chinei, dar făcut de ebeniști parizieni, în secolul XVIII:

Diderot, Voltaire, Chateaubriand și Proust sunt printre cei care au mânat peste noapte aici, la marginea Parisului, oaspeți ai proprietarilor.

Cel care avea să de fața de astăzi Castelului de la Champs-sur-Marne  este bancherul Louis Cahen d'Anvers.

Îmbogățit și el dincolo de limita rezonabilului, cum spun istoricii, avea să cumpere mobilier de calitate, să-i comande lui Renoir portrete pentru copiii săi, care, bine o fi fost?, mâncau în propria lor sufragerie. Alt orar de masă, altă dietă, alte teme de discuție, de ce nu o altă încăpere pentru mesele lor?

Sala de mese a copiilor Cahen d' Anvers

Fiul său, plecat la timp din Europa unde evreii nu trăiau momentele lor cele mai fericite, avea să doneze construcția statului francez, în 1935, cu condiția să poată poposi acolo, când traversa înapoi oceanul, din Argentina unde avea să se stabilească. A și făcut-o, după al Doilea Război Mondial.  

Mi-au plăcut dulapurile cu cărți, unul dintre ele dedicat exclusiv Italiei.

Dulap pentru cărți

Când reintră în proprietatea statului,  devine reședința oficială a președintelui, iar după război, mulți șefi de stat străini vor fi găzduiți aici, la invitația Președintelui De Gaulle.

Tapiseria aceasta din Salonul Chinezesc mi-a plăcut foarte mult. Numită Împăratul Chinei în călătorie, ni-l arată pe Împăratul Kanghxi purtat de patru servitori, iar în dreapta sus, în alb, îl vedeți pe Adam Schall von Bell, un părinte iezuit cu un glob pământesc în mâna stângă.

N-o să vă vină să credeți: ați intrat și voi în acest castel!

Dacă ați văzut Legături primejdioase (montarea lui Frears, cea cu Michelle Pfeiffer, John Malkovitch, Glenn Close și Uma Thurmann), Pantera roz ( cea în care Steve Martin era Inspectorul Clouseau) sau Marie-Antoinette a Sofiei Coppola

 

Grădinile sunt extraordinare: noi le-am văzut când pomii abia îmbobocesc, presupun că peste două luni își vor merita eticheta de "jardin remarquable", acordată puținor suprafețe verzi din Hexagon.

Grădina din filmulețul de mai jos are forma steagului Marii Britanii. În centru, de unde se despart mai multe alei m-am învârtit pe loc și mi-am imaginat un mozaic de 360 de grade. A fost frumos.

Nu era prea multă lume la Castel, înăuntru am fost singuri, în grădini, pentru care nu se plătește intrare au fost câteva perechi.

Păcat că cea mai conflictuală s-a așezat pe o bancă nu prea departe de noi, taman când noi respiram adânc, ne gândeam la verde, cu ochii închiși, și am fi vrut să mai plutim mult și bine în starea aceea.

A post shared by Monica MicuⓂ (@monicamicu) on Mar 12, 2017 at 5:46am PDT