La Villarceaux, un castel cu niște grădini remarcabile

Vă sunt datoare cu niște povești din lunile trecute1 Nici vacanâa de vară n-am apucat să v-o povestesc, dar nu-i nimic, n-au intrat zilele în sac! Sau au intrat?

Nu le iau pe rând, nu vă speriați, viața nu e monotonă.

Septembrie 2017, așadar: văzuserăm, acum cateva luni, o expoziție de fotografii pe gardul Grădinilor Luxembourg din Paris.

Tema era: parcuri extraordinare din Franța.

Noi eram cei care au scos repede telefonul ca să noteze locurile care ne lăsaseră cu răsuflarea tăiată.

Unele departe de Paris, le-am văzut pe internet și tare ne-au plăcut, altele aici aproape, cât să putem visa că foarte curând ne vom petrece câteva ore admirându-le la pas.

Așa se face că
am fugit ieri din vacarmul produs de un maraton în centrul Parisului, unde locuim.

Nu tropăiau participantele (despre cursa Parisienne e vorba), ci africanii tocmiți (sau poate nu?) să bată tobele ore în șir pe marginea traseului. As fi putut afla care e faza chiar de la un toboșar, dar m-a oprit decența (a mea): omul venise pe străduța noastră ca să își deșarte conținutul vezicii urinare, nu ca să ne dea autografe. Am apăsat, așadar, foarte tare pe pedala de accelerație!

Nu ne-am oprit decât la Gasny, unde am descoperit un loc extraordinar. Unul pe care cei de la Michelin îl știau prea bine, din moment ce i-au dat o stea bucătarului Philippe Robert, care îl are în gestiune: Auberge du Prieuré Normand se numește. 

Tobele, norii, exploziile solare, fazele lunii mă procopsiseră cu o migrenă de care am scăpat abia după prânz. Era simpatic și chelnerul, a fost extraordinară și mâncarea, scurtă cafeaua, cine știe?

Fuga la castel, apoi!

Ajunși la Domeniul Villarceaux, alt prilej de bucurie. 

Verde cât vezi cu ochii! Verde îngrijit de sute de ani, verde admirat și de alții, verde prețuit cum vede omul numai în țările unde soarele nu e foarte darnic!

 Așa să vă uitați la doamna din imagine că multe inimi a frânt și multe lucruri a reușit să pună la cale datorită farmecelor sale!

Ce-mi mai plac mie camerele acestea de zi. Cineva cântă la pian, altcineva joacă șah, undeva într-un colț se brodează ceva, iarna trece, lumea e liniștită. S-au gândit danezii să-i dea un nume și lumea repede l-a adoptat, dar modul acesta așezat de a-ți petrece timpul ne e cunoscut tuturor. Jos hygge!

Rochiile din fotografii sunt făcute în zilele noastre. Mulți artizani francezi se documentează bine și reproduc, deseori stilizat, dar niciodată îndepărtându-se prea tare, rochiile acelor vremuri în care castelele cum e și acesta erau locuite.