Paris, martie 2018: cu autobuzul

Zău dacă mi-aș fi imaginat, în epoca pre- Facebook și chiar mai înainte, când postam de mai multe ori pe zi, că se va lăsa întunericul pe acest blog. Povești am de spus mai mereu, poate că acum le zic mai ales prin viu grai. Zilele trecute am înregistrat și recordul cel  mai rușinos: uitasem parola blogului. Mai lipsește să nu plătesc găzduirea și să citiți despre mine doar prin arhivele Google.

De pe Instagram ați fi putut afla nu doar că sunt proprietara unei agenții de turism ci și că întreprinderea e atât de mică încât parchez autocarul sub fereastră.  A fost tare distractiv când soțul meu m-a chemat la geam!

Păcat că e un om puțintel mai serios decât mine și nu m-a ademenit către fereastră cu „ia uite și cadoul meu întârziat pentru 1 martie, 8 martie sau ce dorești să sărbătorești cu un cadou mare și scump!”

A post shared by Monica Micu ⓜ (@monicamicu) on Mar 11, 2018 at 1:10am PST

De pe pagina

 Facebook, dacă mă urmăriți ( nu e obligatoriu, dar uite-o aici) ați fi aflat că nu mă plictisesc niciodată când iau autobuzul. Nu pot citi decât în metrou sau în tren, așa că particip intens la viața întreprinderii de transport public din capitala franceză. Zilele trecute am prins loc chiar în spatele șoferului și, cum eram absorbită de peisaj, după ce auzisem un vesel Bonjour adresat șoferului ( aici salutăm când urcăm în autobuz) am răspuns, automat, și eu. După care m-am prins că pot lăsa impresia că sunt mai veselă decât trebuie.

Așa cum era, săracul de el, un domn care se oprise, ieri, lângă noi, în stația de autobuz, unde ne explica foarte pătruns de importanța indicațiilor sale, că numărul 72 întârzie, că sunt trei autobuze 69 mai încolo și că 29 nu circulă duminica. Nu îl întrebasem nimic, dar probabil nu părem de-ai locului și ne percepea neajutorați.  ( Nu eram, sau mă rog, nu chiar atunci, puțin mai încolo, o să vedeți).

Când s-a îndepărtat, mi-am întrebat sursa mea de răspunsuri la problemele mele existențiale dacă m-am purtat frumos cu nenea căruia îi mulțumisem entuziastă și dornică să plece cât mai repede de acolo. Mi-a zis că da, așa trebuie procedat cu ei. ( Oare de unde să știe dacă nu din cauza faptului că își împarte viața cu mine?)

A venit și autobuzul nostru, totul a mers minunat până ce am virat la stânga de pe cheiurile Senei. A urcat un grup de tineri, iar unul dintre ei nu compostase biletul. Nu era nimic de compostat: mașinăria nu funcționa, dar el, păcătosul, nu i-a zis nimic șoferului, căci el, căpitanul nostru, i l-ar fi rupt, cum des se procedează aici, pe măsura ultimelor descoperiri științifice a mileniului în care ne aflăm. 

Și atunci, în semn de protest față de această situație îngrozitoare, pentru că are niște principii de apărat, el ne roagă să coborâm, căci și-a chemat superiorii și-i așteaptă.

A venit al doilea autobuz cu același număr, am urcat cu toții spunându-i șoferului că suntem ăia coborâții, a dat din cap, cunoștea problema,  totul a mers iar uns până când, pe Bulevardul Saint- Germain, deci deloc aproape de casă  (în condițiile în care eu aveam condurii de gală, căci susținusem un concert, alături de corul meu).

A zis că el acolo face cap de linie, să coborâm, că vine un alt autobuz imediat.  La Paris, și mai ales pe linia asta, autobuzele nu trec deloc des. 

A venit al treilea (oare câte or mai fi, ca să ajungem acasă?), ne rugam să nu fie colegul său cu principii, nu era, am urcat, am vrut să-i spun poezia cu ăia coborâții a dat din cap după primnele două cuvinte și, deloc culmea, eram acolo adunați din două alte vehicule care ne-au abandonat pe drum, era aglomerație. Problemă deloc mare, dacă lumea ar avea acasă apă caldă. Și săpun. Așa că după ce am considerat eu că am trecut de zonele mai întunecoase, deși n-am ținut cont că ceea ce aveam de parcurs apoi era și un parc cu pietriș fin, am coborât, ca să respir. 

După care m-a speriat un șobolan, cum mulți mai sunt prin parcurile de pe aici (sunt trecuți pe panourile în care se vorbește despre fauna orașului, au și niște simpatizanți într-o asociație care se opune exterminării lor) și am ajuns acasă. Creatura rozătoare m-a speriat pentru că n-a fugit când ne-am apropiat. Nu le e frică, asta nu e deloc bine!

După care au dat la televizor Everest și m-am uitat speriată de lipsa de înțelegere pe care am avut-o față de personaje. Mi-am  amintit că am urcat până la vreo 4000 de metri în Mexic, dar efortul (respirație grea, ușoară hemoragie nazală) mi s-a părut mai justificat: am văzut fluturii monarhi veniți din nord ca să hiberneze la cald. 

Ar mai fi de povestit, cel mai important, de fapt, ce am citit. Dar poate mă căutați pe Goodreads!  

Pe curând, pe foarte curând!