De la Paris: Anul Nou cu bucurie!

Dragii mei dragi, de trei ori dragi,

Iată-ne în 2019, după o absență prelungită care n-a însemnat altceva decât multe, multe lucruri care s-au întâmplat. Am citit, am văzut filme, am călătorit, am vizitat expoziții și muzee.

Am simțit, din poveștile altora, că anul trecut nu a

fost unul ideal, eu nu pot spune nimic decât că-mi doresc ca 2019 să fie măcar la fel.

Și, dacă semne bune anul are, alături de urările mele de sănătate și fericire, primiți vă rog această dovadă că la Paris doar dacă stai în casă ( unde n-ai internet și cărți) te poți plictisi. 

La începutul anului am vizitat liceul Octave Feuillet, unde elevii deprind meserii căutate de marile case de modă. În imagini, niște flori din materiale trimise școlii de casa Chanel. Am rămas o jumătate de oră în acest atelier ca să văd cum sunt făcute. Câtă răbdare și mai ales câte unelte, undele dintre ele vechi dar făcute pe vremea când toate erau mai durabile!

Am mers și anul ăsta foarte mult la teatru.

La Comedia franceză am început  anul cu o repetiție generală la care am avut norocul să pot asista: Praf a lui Lars Norén- o simfonie a despărțirilor atât de frumoasă!Anne Kessler e una dintre actrițele mele preferate, toată distribuția a fost genială, iar concepția lui Norén uimitoare.

Mi-a plăcut și Le petit maître corrigé a lui Marivaux, dar preferata mea rămâne geniala montare a Irezistibilei ascensiuni a lui Arturo Ui ( Brecht), pe care aș fi văzut-o zilnic, dacă aș fi avut cum!

În vară, i-am văzut pe absolvenții Academiei Comediei Franceze în spectacolul lor de final, la sala mică a Comediei franceze, Le Vieux Colombier. 

Piesa, Devastation a lui Dimitris Dimitriadis e o incursiune în mitologia greacă în care Agamemnon, Clitemnestra, Egist, Casandra, Electra, Ifigenia, Oreste și Crisotemis își rejoacă, privind din secolul XXI, istoria. Un mic cancan, la dreapta mea erau George Banu și soția, pe care aveam să-i văd și la sfârșitul anului, la Filarmonică, alături de Matei Vișniec și consoarta. Cancan!

Am aflat apoi povestea lui Britannicus, pusă în scenă de Stéphane Braunschweig. Intrigile politice nu mi-au prins prea bine, căci nimic nu e mai trist în viața asta decât să vezi că istoria se tot repetă.

La Sala Mică a Teatrului Odeon, Demonii lui Dostoievschi în regia lui Sylvain Creuzevault.

Am cântat și ascultat muzică absolut genială, cum altcumva să fie barocul, dacă nu încântător?

Tocmai citeam că Nathalie Stutzmann va lua Legiunea de Onoare, anul acesta. Căutați, măcar pe Youtube dacă nu altundeva, albumele acestea, și-mi veți da dreptate!

De Ziua Națională a României am ascultat, în spectaculoasa sală mare a Filarmonicii pariziene ( La Philarmonie, proiectată de Zaha Hadid) Rapsodia I a lui Enescu, interpretată de Orchestra Română pentru Tineret dirijată de Cristian Mandeal.  Departe de țară, Ziua Națională are alt parfum. Prima oară am sărbătorit-o la Paris în 2000, în splendidul sediu al Ambasadei României, deschis în acea zi tuturor celor care doreau să fie alături de conaționalii lor. Am mâncat atunci sarmale nu cu smântână ci cu brânză franțuzească. Ce mai combinație! Ambasador era Dumitru Ciaușu, pe atunci soțul Mihaelei Mihai. Îmi mai amintesc cu drag și acel 1 decembrie în Mexic, unde printre puținii români din grădina Ambasadei, am avut plăcuta surpriză să regăsesc un fost coleg de televiziune. Mici și sarmale, țuică și alte bunătăți care, departe de casă, au desigur o altă valoare.

Programul a inclus apoi, Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră al lui Camille Saint-Säens, interpretat de genialul pianist Fazil Say (l-a înlocuit pe Radu Lupu, bolnav, care ar fi interpretat Concertul pentru pian și orchestră nr. 3 al lui Bartók Béla.) Manfred al lui P.I.Ceaikovski și două bisuri pentru Orchestra Română de Tineret dirijată de Cristian Mandeal: un aranjament după Hora Staccato a lui Grigoraș Dinicu și Uvertura Suitei arleziene nr.1 a lui Georges Bizet.

Muzee și expoziții, la Paris, căci am vizitate altele și în deplasare: Artiști și roboți, la Grand Palais, Visând la Asia, la Muzeul Yves Saint Laurent, Expoziția dedicată erei Meiji din Japonia ( cea în care arhipelagul s-a deschis) la Muzeul artelor asiatice Guimet ( preferatul meu), Picasso Bleu și , la Muzeul Orsay, Expoziția Alfons Mucha, la Muzeul Luxembourg, Expoziția dedicată arhitectului  italian Gio Ponti, la Muzeul Artelor Decorative, și, tot arhitectură, o retrospectivă Tadao Ando la Centrul Pompidou, unde am văzut și expoziția despre cubism. Să nu uit: extraordinara Galerie a Evoluției din Muzeul de Științe ale Naturii din Grădina Plantelor.

Am citit mult și bine ( nu prea mai pierd timpul cu lucruri care nu mă atrag). Aflați de aici ce am citit în 2018. Nu fac clasamente, criteriile sunt atât de multe! Două cluburi de lectură în care activez, Dilema Veche  și Iocan pentru aparițiile în limba română, The New Yorker,  The New York Times, The Paris Review, The Atlantic, Electric Literature și secțiunea de literatură din The Guardian, pentru cărțile în limba engleză La Grande Librairie și recomandările matinale ale Oliviei de Lamberterie ( TeleMatin pe France2)  sunt sursele mele de inspirație.

Câteva dintre ele au fost audiobook, foarte util în timp ce omul trebăluiește, dar nu orice carte se pretează la așa ceva.

Vă doresc un an plin de lucruri frumoase!

Al meu a început cu muzică și șampanie la Le Procope, renumită cafenea pariziană (un fel de Capșa, mulți scriitori i-au trecut pragul, de când a fost înființată, în secolul XVII) un drum bîțîit cu metroul către casă, și apoi pe jos, cu Alexandrie, Alexandra (nu există petrecere franțuzească la care să nu se danseze pe melodia aceasta, ascultați-o, iar dacă o găsiți pe Youtube priviți coregrafia, un deliciu hazliu de tot!) pe telefon, căci da, muzica și dansul ne vor salva!