1/2 2020 și ce am mai făcut

Deauville- 2019

...și alte cifre...

ca să nu se creadă că am pierit tragic, în ultimele luni, din orice cauză vă putea mintea face să credeți așa ceva, să știți că mă găsiți și pe Facebook, Instagram și Twitter. 

Toate-s bune și frumoase, la Roma, ce să vă zic?

Din cauză de

măsuri stricte de limitare a contagierii cu virusul, tastatura de la care vă scriu de obicei a fost rechiziționată de colocatarul meu. Trei zile pe săptămână scrie la ea toată ziua, toată ziua.

Am găsit trei pete de pix pe tastele 2, S, D și i-am lăsat, acum că stau eu la acest birou, un bilețel pasiv-agresiv. "Nu păta tastele!" Cu pix roșu pe bilețel verde fistic. Nelucratul într-o echipă, în ultimii zece ani, m-a făcut egoistă. De ce-mi pângărește alba tastatură,  de ce? Eu am impresia că în timp ce vorbește pe Zoom se joacă cu pixul și face puncte prin aer, pe degete, pe haine și pe dalba mea posesiune.

No, dacă vi l-am pârât să nu vă zic ce altceva, mult mai constructiv, am mai făcut? 

Stau cu ochii pe noii colocatari verzi de pe balcon. Nu sunt extraterești ci plantele aduse cu întârziere de trei luni de cei de la pepiniera de unde ne aprovizionăm de obicei.

Două dintre ele, două soiuri, altfel ele sunt patru, cred că nu vor rezista. 

E delicat să alegi plante noi pentru un balcon cu dublă expunere care are, din fericire, o pauză de soare în toiul amiezii, și mai e și oarecum în vânt.

Bougainvillea a venit cu o singură floricică ce stătea chezașă că e ce am ales eu, de culoarea somonului, nu ciclamen. I-a trecut perioada de flori. I-am crezut pe grădinari, pentru că și planta vecinei din blocul de vizavi, de la care m-am inspirat, că doar nu am copiat-o, era deja cheală.

Două lavande pe care le-am lăsat fără flori, după ce am aflat ieri că acum trebuie recoltate, mai ales că așa vor ieși altele.

O plantă din Algeria, care rezistă și-n deșert, la mine s-a uscat. O mai cheamă și Gaura...

În ultimele zile am citit despre fiecare soi în parte, poate dau admitere la agricultură și pomicultură, curând.

Trei verbine care sper să mai reziste, ca să fac un lichior, mai la sfârșitul verii. Am băut unul, anul trecut, în Auvergne, unde se face, și tare delicios și degestiv și răcoros mai e!

Lămâiul e cel mai brav. Mi l-au adus cu un mușuroi de furnici și un ciorchine de alți dăunători, altfel cum să se fi umplut așa în două zile, când am văzut că îi cad lămâile micute și unele frunze?

Am spălat de trei ori până acum fiecare frunză în parte cu o soluție din apă și săpun de Marsilia. Am stropit cu ulei de neem. Am pus o capcană dublu adezivă pe trunchiul pomișorului, ca să nu mai urce furnicile și, în semn de răzbunare, într-un capac de sticlă am pus părți egale de zahăr pudră și bicarbonat. Măcel!

De ce? Pentru că furnicile sunt diabolice. Sunt în stare să crească ele de mici alți dăunători, afidele, ca să le plaseze apoi pe frunzele pomilor fructiferi unde ele se hrănesc cu seva, uscându-le, eliminând excremente dulci cu care se hrănesc furnicile.

Sclavagism, exploatare, distrugere. Nici o admirație pentru inteligența lor diabolică! Vivat greierii!

Am citit. Apropo, lista completă e pe Goodreads. V-o semnalez totuși pe scriitoarea americană de origine rusă Lara Vapnyar. Are un umor cum numai noi, din Estul Europei îl pricepem, dar presărat cu ceva ce țime de New York. Am dat gata două cărți și tot ce a publicat în The New Yorker. O urmăresc și pe Facebook, la fel de hazlie e și acolo.

Am ascultat radio. Recomand, de pe France Culture, această emisiune despre o prostituată, proxenetă, iubitoare de bici (!), cunoscută grație arhivelor de la începutul secolului XX poliției pariziene, ale căror note au fost transcrise și publicate.  Cu o poveste aparte (dar ce poveste e banală, în lumea aceasta cu roșu felinar?) 

E vorba despre Eugénie Marie Guillou. N-am mai auzit de ea, și cred că nici voi.

Provine dintr-o familie care reușise să o trimită la pension, dar un nenoroc în afacerea tatălui, negustor, duce la faliment așa că tânăra Eugénie bate la ușile unei mănăstiri. 

La un an de la îmbrăcarea straielor monahale, în ordinul Notre Dame de Sion,  a fost trimisă la Iași. Nu e locul cel mai primitor, pentru mamzela de familie bună care cine știe ce repere avea înainte să se rupă de lume.

Epuizată și surmenată de viața de acolo, e trimisă înpoi în Franța. Revine, în 1895 la Iași,  dar nu i se permite să depună jurămintele de 5 ani. Face o pleurezie și, în 1890, reușește să revină în Franța.  la 30 de ani este exclusă, pentru câțiva ani nu se știe ce a făcut, cert e că o găsim în arhivele poliției când are deja 39 de ani și un trecut recent încărcat. Sper că vorbiți franceza, ca să aflați cum se sfârșește povestea.

Am văzut filme. Și seriale. Pe Netflix, Prime Video, Mubi, Criterion și chiar pe canalul Youtube al cinematecii maghiare. Pe cele din urmă vi le recomand, sunt subtitrate, multe dintre ele.  

Despre seriale- vai și iar vai, toate statele lumii cu industrie cinematografică au intrat în febra serialelor cu aceste elemente în comun. Natură stranie- întuneric, munte, zona cu centrală nucleară, cu laborator secret. Cineva care dispare. Un copil, dacă se poate. Răpit, intrat într-o lume cu capul în jos, întors treizeci de ani în timp. Polițiști incomepetenți. Psihopați care doar ni se par periculoși, pentru că nu devin violenți niciodată. Dar suspansul acolo e. Final în coadă de pește. 

De cum am putut ieși din oraș cu mașina, doar noi doi, am căutat locuri nefrecventate. Uneori le-am și găsit. Poze, pe Instagram

Ah, de v-aș putea scrie mai des!

În imagine, plaja din Deauville. Îmi lipsește mult. Ador marea și temperaturile sub 25 de grade. Plimbarea pe plaja de la Trouville și până la Cabourg. Piața de pește și ”platouașele” de acolo.