Tlaloc e un bun

După ce Mexicul a trecut printr-un an secetos de ne-au anunţat cu o faţă lungă mai-marii ţării că aici mai e apă pentru zece ani şi nimic mai mult, în zilele acestea, că tot eram în anotimpul secetos şi călduros, a plouat cu găleata. Aşa, ore în şir. Cât să
se închidă o linie de metrou, circulaţia pe nişte mari artere (oraşul e străbătut de nişte axe, şoseaua de centură trece prin interior), iar maşinile să fie acoperite de apă. Canalizarea nu face faţă, de ce ar face, când verile în acest oraş sunt tot aşa ca în aceste zile? Mă bucur, pe de altă parte, că în contextul acesta, în această metropolă nu ninge. Mă şi văd rămasă peste noapte la un hotel din partea cealaltă a oraşului şi revenită acasă peste două luni. Lumea se lamentează pe Twitter şi, ca un om rău ce sunt, i-am întrebat pe oameni aşa, direct, cum rămâne cu seceta. Dacă erau mai aproape de mine aş fi văzut cum s-au luminat la faţă. În aceste momente pe Twitter se vorbeşte despre mana cerească, bucuria lui Tlaloc, iar eu mă simt mândră că am deschis ochii oamenilor. E doar o coincidenţă, nu contest, dar nu-mi luaţi bucuria asta, cât de măruntă pare ea! Ah, ploaia continuă să-mi dea dureri de cap, a nu se crede ca absentez aşa de pamplezir. (e a doua oară că folosesc pamplezirul acesta pe ziua de azi.)