Străjerii mândrului nostru imobil mexican

Nu pentru că s-a sfârşit cu răul cel mare şi putem lăsa casele descuiate sau cheia sub preş ci pentru că aşa nu s-a mai putut, am încheiat citatul din domnul  santiagocydasusordenesporcualquiercosa recte administratorul.

Când am venit aici cu un pat pliant şi o canapea proaspăt cumpărată, în aşteptarea containerului plin cu mobile şi hainele potrivite pentru octombrie la tropice şi la 2500 de metri, ne-a deschis uşa şi ne-a şi închis-o (cât timp am folosit-o pe cea faţă şi nu pe  cea de la garaj, după ce au ajuns şi caleştile) José- cel care zi şi noapte stătea aici, spăla şi maşinile pentru 30 de pesos, urca pe acoperiş să fixeze discurile antenelor, mergea până la colţ cu vreun comision, ajungea şi după gratii, prins fiind că uda plantele unui imobil care pe hârtii nu există (acum da), după care era eliberat, dar mai că nu conta: zâmbea mereu.

Dar J. nu era fără de pată: brazilianca de la etajul 1 l-a notat absent (el o fi fost la fierărie, pentru nişte cuie), l-a lăcrămat şi ni l-au luat.

Şedinţă, sucuri, pateuaşe, "unde e José?", "noi îi dădeam şi cheia de la casă", "sunteţi siguri că e legal ce aţi făcut?" şi noi care nu prea aveam amintiri cu el. Ne-a părut rău, nimic nu mai era de reparat şi a venit, apoi, am-uitat-cum-îl-cheamă. Temporar, să se ştie de la bun început. "Eu nu spăl maşini"- ne-a zis și habar nu avea că era treabă plătită suplimentar.

Şi un al treilea care, de data aceasta, nu se mai îngrijea de igiena imobilului şi hidratarea verdeţii din jur (pentru astea a fost adus numitul Gabriel, a sus ordenes, conserje adică), ci doar zâmbea amabil la intrare, îi nota pe toţi nelocatarii care trânteau vizite, se îngijea de corespondenţă şi părea fără de pată. 

Până când într-o zi, ni s-a spus, n-a mai venit. Fără un telefon în prealabil, fără uşi trântite, fără nimic. Ar fi de suspectat unul dintre musafiri căruia să-i fi căzut cu tronc şi care i-a făcut o ofertă (financiară) de nerefuzat. L-am pierdut şi pe el.

Şedinţă.

De data asta între proprietarii, chiriaşii n-au fost de folos, în ciuda pateurilor de la Globo. (cred că şi alea cu ton, spanac şi brînză sărată au ceva zahăr în ele, urât.) 

Aşa s-a ajuns la o firmă, 4 gealaţi (vorba vine), pază 24 de ore din tot atâtea, Gabriel rămânea în continuare conserje şi toţi ne simţeam în siguranţă în ciuda noianului de ştiri cu împuşcături, jafuri, decapitări care oricum, sper, nu ne vizează pe noi. 

Şi apoi întrebările pertinente, ori de câte ori ne întorceam acasă la ore numere naturale mai mici decât 3: de ce ţin ei lumina stinsă? (Răspuns: aşa văd mai bine cine trece pe trotuar, cufundat în întuneric şi el, pentru că lampa de afară tot ei o stingeau) 

De ce miroase a halenă de om adormit? (pentru că viaţa e grea şi, pentru a o uşura, portarii făceau schimb de ture şi aveam cazuri cu 36 de ore de stat în holul clădirii, vigilenţă maximă, bine aţi venit spărgătorilor!). 

Doar că nu toţi cei patru gealaţi erau delăsători, am avut şi profesionişti, pardon: Micuţul  (1.50 m să tot aivă) care, de câte ori intram cu maşina în parcare apărea cu mâna pe bastonul de cauciuc să ne apere de răul care ar fi putut profita de lentoarea cu care se închide, electric, uşa garajului. Tot el ne-a explicat, că pe urmă l-am comentat cu alţi vecini şi am coroborat informaţiile, că are un spray magic cu care alungă orice rău din lume. Și tot el, când electricianul a catadicsit să treacă pe la noi (l-am aşteptat trei săptămâni, arestaţi la domiciliu, v-am povestit?), nu l-a lăsat să treacă pentru că doamna (eu) era singură acasă şi nu o poate lăsa cu un bărbat. Onoarea ei, onoarea ei! Așa cum tot el a fost gardă personală pentru Los Temerarios, daţi click ca să ştiţi ce pierdeţi, e bucătar în timpul liber şi chiar frizer.

pam!

Cine ştie unde o fi acum şi el şi ceilalţi trei pentru că, viaţa e grea, iar am rămas doar cu Gabriel, conserje, care mi se adresează cu Señora Monica, în caz că nu ştiţi cum să mă luaţi.