inimaginabila usuratate a crimei

Mă iertaţi că scriu mai rar: închei conturi, pregătesc bagaje şi sper în răcorirea Europei, din moment ce evităm august în flăcări şi voaiajăm acum către  meleagurile natale (chiar aşa, se mai foloseşte clişeul acesta?) acasă

Pe aici, totul bine, o ploicică scurtă care nu se compară cu cea torenţială de alaltăieri, şi tot felul de "de-ale locului".

Să fi trecut deja zece zile de  la dimineaţa în care am sunat la locul cu creiere arse să-mi ofer toate numerele de telefon, messengerul şi Skype-ul, căci din casă nu voiam să ies nici în ruptul capului.

Altfel, în drumul meu, aş fi dat peste oamenii răi, tinerii violenţi pe motociclete, prietenii tinerilor care, cu o seară înainte, au aruncat şoferul din frumosul autobuz rapid numit Metrobus şi au luat-o pe bulevardul principal al oraşului, numit Reforma. Totul, desigur, în semn de protest faţă de faptul că în cartierul Tepito se fură copii, am încheiat citatul. Se fură copii, să-mi ascund copiii. Autorităţile nu fac nimic, preşedintele o fi prost, americanii sunt nesimţiţi, albii sunt răi, mi-e foame, strigăte, disperare, totul concret, nu e aşa?

Dar de la ce a pornit totul?

Un tată a reclamat faptul că, în timp ce se plimba cu prichindeii săi prin cartier, au venit oamenii răi şi i i-au furat. Aşa nu se mai poate, lume în stradă, poliţişti din mai multe circumscripţii rămaşi peste noapte în zonă 1. ca să tempereze violenţele 2. să oprească furturile de copii. 

La cîteva zile, să dau cu ceva de pământ: forward la toţi colegii mei: în ţara minunată în care stăm, tatăl le spune poliţiştilor că şi-a dat copiii unei femei care îi împrumutase, în noiembrie 2009, 25 de mii de pesos (cam 2 mii de dolari americani). 

Eu iritată: în ţara asta, pe lângă că se fură copii! (partea cu se fură copii se urlă, în caz că citiţi cu voce tare cuiva povestea), există taţi care, deşi şi aici instituţia gajului are aceleaşi particularităţi pe care le-aţi putea cunoaşte, a dat două suflete vii pe 25 de mii de pesos. Mă calmez, beau ceaiul de muşeţel, dau drumul la televizor şi aflu destinaţia banilor. Telefon mobil şi ceas. 

Dar poate doriţi nişte alte precizări: Tepito, zona în care au izbucnit violenţele, e locul în care se află cea mai mare piaţă de obiecte piratate din Mexic. Vrei Nike"ORIGINALI" care există în reclame şi reviste dar la magazinele Nike din centrele comerciale nu? Se poate, în Piaţa Tepito, cu echivalentul a 10 dolari. Localnicii sunt oameni care lucrează în acea piaţă şi cu venituri care încap în povestea obiectelor piratate care se vând acolo- şa.

Revenind, omul şi-a dat copii pentru nişte bani care i-au adus telefon şi ceas de două mii de dolari, proporţional cu stilul său de viaţă. Iar nervi, iar obiecte trântite, iar neputinţă, iar studiat terenul pentru mutat în Norvegia, Danemarca sau chiar Suedia.

Trece timpul, creşte bulgărele de Tepito. După alte câteva zile, bărbatul le-a povestit investigatorilor că, de fapt, a ieşit el la plimbare cu copiii şi i-a omorât. A cumpărat nişte saci înainte de momentul terifiant, să aibă în ce să-i ascundă, i-a aruncat în două locuri diferite şi cam atât: "pentru că nu avea bani să-i întreţină".

Dubiu, că mă enervez în timp ce scriu: aici nu e deloc neobişnuit ca poliţiştii care au de a face cu vreun apropiat al victimei unei infracţiuni, să-i dea o mamă de bătaie până recunoaşte ceva plauzibil. Adică eu am şi un 1% de certitudine că prostul ăla nu şi-a omorât singur copiii. Naiba mai ştie.

În rest, tocmai am aflat că nu e mare tristeţe că i-au concediat pe vajnicii noștri portari. Unul dintre ei tot intra în vorbă cu şoferul vecinei cu cele două fetiţe drăgălaşe şi avea întrebări bine ticluite: unde lucrează doamna, cine ridică fetele de la şcoală etc. Voi ştiţi că răpirile se planifică şi rareori sunt spontane, nu?