Care e povestea cişmelelor romane

Întâi au fost apeductele, fără de care Roma n-ar fi fost mare nici acum, nici acum două mii de ani.

Apoi fântânile, motiv de fală pentru locuitorii unui oraş care nu mai era capitală de imperiu de cam multişor.

Unde să se adape vitele şi unde sculptori de talia lui Gianlorenzo Bernini să se dezlănţuie, în marmură, spre bucuria turiştilor de acum şi a fotografiilor de pe telefon ajunse trofeu pe reţelele sociale.

După unirea care a dus la Italia de astăzi, cu 150 de ani în urmă, nu mai mult, populaţia oraşului începe să crească, setea cumulată nu se potriveşte de loc cu cantitatea de apa potabilă pe care o poate furniza Roma, se ajunge la cişmele.

Mană cerească pe arşiţa de iulie, gurile de apă nu sunt chiar la fiecare colţ de stradă. 

Călătorul însetat n-are decât să deschidă ochii şi, dacă vâlva străzii nu e mare, chiar urechile: susurul apei e primul indiciu. Degetul închide ţeava din care apa coboară fără oprelişte iar apa care iese din micul orificiu ţâşneşte direct în gura apropiată de sursă. 

Mai există şi robinete, căci a fost o vreme când lumea privea cu părere de rău apa care se ducea pe apa sâmbetei. Dar ce te faci când, aşteptând în conducte să fie băută, se încălzeşte atât de tare că nici vorbă să mai potolească setea?  Aşa că multe au fost scoase. Apa curge la liber, în Roma, fără să ştie că, din când în când, se vorbeşte că prea e gratis.

Distribuitorul italian de apă, ACEA, pune la dispoziţia tuturor o hartă atent întocmită a cişmelelor din Roma. Cei care au smartphone pot descărca o aplicaţie care le spune unde e cea mai apropiată cişmea.