Era multă arhitectură frumoasă la Baku? (Sper că nu.) De remarcat casele tipice cu balcoane închise cu lemn, suspendate deasupra străzii. Ca pe Lipscani. Ca la Istanbul.
Nu, nu era multă arhitectură frumoasă la Baku („Doamna Micu, vă plac turnurile înflăcărate? Blocurile noastre impunătoare? Vă place Baku?” în engleză cu accentul lui Borat. „Interesant!” răspund, sperând că se va înțelege mai mult decât pot scoate pe gură). Mărturisesc (fără de rușine!) că încă nu am fost la Istanbul (pe aeroport da, în drum spre Baku). Am nevoie de curaj, iar ieri mi-a tăiat un nene elanul (după ce a vărsat niște cafea pe mine).
Eu cred că la Istanbul trebuie mers măcar o dată în viaţă. Este genul acela de loc asemănător Turnului Eiffel sau Turnului din Pisa: oricât i-ai dispreţui pe cei ce se proţăpesc cu aparatul de fotografiat în faţa lor, nu poţi să nu te duci şi tu să le vezi. Deşi, din ce-am spus mai sus, probabil că ai dedus un fel de antireclamă. Nu asta am vrut. Mie mi s-a părut interesant Istanbulul. Nu cred că mi-a plăcut - în mare măsură pentru că locuitorii lui sau cam dedulcit la turişti şi au devenit obraznici. Cu mâncarea e ca în Italia - dacă vrei un meniu gustos, evită restaurantele lucioase cu chelneri îmbrăcaţi "tradiţional" (şi cu spectacole tematice). Am mâncat excelent în nişte bombiţe obscure: într-una patronul era topit după fotbaliştii români (Hagi!, Lucescu!, Adrian Ilie!); într-alta era un nene în vârstă, blajin şi prietenos, cu tichiuţă, care a făcut pe Şeitan în patru să ne simţim bine în sărăcia lui (ciorba a fost excelentă!); în ultima, patronul avea o ibovnică româncă (întoarsă în România) după care îi plângea inima. La finalul mesei toţi au ţinut morţiş să ne toarne pe mâini apă parfumată. Arhitectura istorică turcească m-a lăsat rece, deşi moscheile vechi mi-au plăcut mult. Mulţi smochini, peste tot! Multe pisici vagaboande, cum sunt la noi câinii şi în India maimuţele. Palatele (Topkapi) m-au plictisit, mult mai puţin strălucitoare decât ne imaginăm noi. Au şi ei obsesia trecutului glorios. Mozaicurile bizantine (mai ales cele pre-iconoclaste) sunt superbe, figurile (fie creştine, fie imperiale) incredibil de expresive. Din punct de vedere estetic (şi din cam toate punctele de vedere, de fapt), Bizanţul a fost clar superior şatrelor care l-au invadat. În destule wc-uri nu te aştepta să găseşti hârtie igienică, prescripţiile musulmane în materie fiind altele: imediat deasupra scaunului de wc e un robinet! Ce mă enervează ăştia care înghesuiesc un ditamai comentariul într-un singur paragraf!
Ceaiul parfumat e o altă legendă. În linii mari, am văzut turcii bând două tipuri de ceai: cel obţinut din planta "ceai" şi cel cu aromă de mere. Ăsta din urmă mirosea atât de bine încât şi acum, când scriu, simt că leşin de poftă. Mare dezamăgire, totuşi: când am vrut să cumpărăm materia primă, ni s-au prezentat pungi cu ceai solubil... Ulterior, într-o discuţie cu nişte turci, chestiunea s-a confirmat. Cât despre ceaiul "adevărat" - ca orice produs natural, este mult mai puţin parfumat decât am vrea. (Mi se pare un scandal cât au putut înflori în ultimii ani ceainăriile unde poţi bea ceaiuri aromate - câţi din consumatori ştiu cum dobândeşte un ceai în mod natural anost aroma de bergamotă sau de vanilie?)
Pe de altă parte, chestia care mi-a plăcut mult a fost atmosfera pauzei de prânz: la fel de sfântă ca în sudul Europei, dar mult mai agreabilă. După masă, oamenii se strâng în ceainării în aer liber, comandă ceai şi narghilea şi încep să joace table. În zonele oraşului dedicate relaxării, la ora prânzului principalul zgomot care asigură fondul sonor este cel al pulurilor şi zarurilor. Fie şi numai pentru zgomotul ăsta şi pentru mirosul de narghilea, şi merită să vezi Istanbulul!
eu vorbeam despre parfumul ceaiului, nu despre aditivi, chimie anorganica sau uleiuri stropite peste frunze. am vazut si eu pe aeroportul din Isatanbul ceai de mere si m-am gandit doar la faptul ca in turca li se spune „elma” iar in maghiara „alma”
Da, turcii au dus multe chestii, mă gândeam însă că "măr" este un cuvânt prea fundamental pentru a nu fi existat deja o versiune pur maghiară suficient de utilizată. Eu mă refeream la faptul că turca, maghiara şi finlandeza sunt limbi "turco-fino-ugrice", situaţie în care nu mă mir să existe anumite atingeri lexicale între ele.
De "omena" ştiam şi eu, şi bănuiesc că şi tu ai aflat din acelaşi loc: trăiască Google Translate!
Eu înțeleg că ne tragem din Adam și Eva dar nu cred să fi rămas din Altai așa de prietene turca și maghiara. Consultând un dicționar etimologic maghiar am aflat că Alma vine din turcă. link aici: http://www.szokincshalo.hu/szotar/?
Hă?... Păi... păi nu eram noi "Micul Paris"?
RăspundețiȘtergereEra multă arhitectură frumoasă la Baku? (Sper că nu.) De remarcat casele tipice cu balcoane închise cu lemn, suspendate deasupra străzii. Ca pe Lipscani. Ca la Istanbul.
Nu, nu era multă arhitectură frumoasă la Baku („Doamna Micu, vă plac turnurile înflăcărate? Blocurile noastre impunătoare? Vă place Baku?” în engleză cu accentul lui Borat. „Interesant!” răspund, sperând că se va înțelege mai mult decât pot scoate pe gură). Mărturisesc (fără de rușine!) că încă nu am fost la Istanbul (pe aeroport da, în drum spre Baku). Am nevoie de curaj, iar ieri mi-a tăiat un nene elanul (după ce a vărsat niște cafea pe mine).
RăspundețiȘtergereEu cred că la Istanbul trebuie mers măcar o dată în viaţă. Este genul acela de loc asemănător Turnului Eiffel sau Turnului din Pisa: oricât i-ai dispreţui pe cei ce se proţăpesc cu aparatul de fotografiat în faţa lor, nu poţi să nu te duci şi tu să le vezi. Deşi, din ce-am spus mai sus, probabil că ai dedus un fel de antireclamă. Nu asta am vrut. Mie mi s-a părut interesant Istanbulul. Nu cred că mi-a plăcut - în mare măsură pentru că locuitorii lui sau cam dedulcit la turişti şi au devenit obraznici. Cu mâncarea e ca în Italia - dacă vrei un meniu gustos, evită restaurantele lucioase cu chelneri îmbrăcaţi "tradiţional" (şi cu spectacole tematice). Am mâncat excelent în nişte bombiţe obscure: într-una patronul era topit după fotbaliştii români (Hagi!, Lucescu!, Adrian Ilie!); într-alta era un nene în vârstă, blajin şi prietenos, cu tichiuţă, care a făcut pe Şeitan în patru să ne simţim bine în sărăcia lui (ciorba a fost excelentă!); în ultima, patronul avea o ibovnică româncă (întoarsă în România) după care îi plângea inima. La finalul mesei toţi au ţinut morţiş să ne toarne pe mâini apă parfumată. Arhitectura istorică turcească m-a lăsat rece, deşi moscheile vechi mi-au plăcut mult. Mulţi smochini, peste tot! Multe pisici vagaboande, cum sunt la noi câinii şi în India maimuţele. Palatele (Topkapi) m-au plictisit, mult mai puţin strălucitoare decât ne imaginăm noi. Au şi ei obsesia trecutului glorios. Mozaicurile bizantine (mai ales cele pre-iconoclaste) sunt superbe, figurile (fie creştine, fie imperiale) incredibil de expresive. Din punct de vedere estetic (şi din cam toate punctele de vedere, de fapt), Bizanţul a fost clar superior şatrelor care l-au invadat. În destule wc-uri nu te aştepta să găseşti hârtie igienică, prescripţiile musulmane în materie fiind altele: imediat deasupra scaunului de wc e un robinet! Ce mă enervează ăştia care înghesuiesc un ditamai comentariul într-un singur paragraf!
RăspundețiȘtergereDesigur că doresc să-l văd. Atât pentru ce povestești dumneata cât și pentru un çay parfumat:)
RăspundețiȘtergereCeaiul parfumat e o altă legendă. În linii mari, am văzut turcii bând două tipuri de ceai: cel obţinut din planta "ceai" şi cel cu aromă de mere. Ăsta din urmă mirosea atât de bine încât şi acum, când scriu, simt că leşin de poftă. Mare dezamăgire, totuşi: când am vrut să cumpărăm materia primă, ni s-au prezentat pungi cu ceai solubil... Ulterior, într-o discuţie cu nişte turci, chestiunea s-a confirmat. Cât despre ceaiul "adevărat" - ca orice produs natural, este mult mai puţin parfumat decât am vrea. (Mi se pare un scandal cât au putut înflori în ultimii ani ceainăriile unde poţi bea ceaiuri aromate - câţi din consumatori ştiu cum dobândeşte un ceai în mod natural anost aroma de bergamotă sau de vanilie?)
RăspundețiȘtergerePe de altă parte, chestia care mi-a plăcut mult a fost atmosfera pauzei de prânz: la fel de sfântă ca în sudul Europei, dar mult mai agreabilă. După masă, oamenii se strâng în ceainării în aer liber, comandă ceai şi narghilea şi încep să joace table. În zonele oraşului dedicate relaxării, la ora prânzului principalul zgomot care asigură fondul sonor este cel al pulurilor şi zarurilor. Fie şi numai pentru zgomotul ăsta şi pentru mirosul de narghilea, şi merită să vezi Istanbulul!
eu vorbeam despre parfumul ceaiului, nu despre aditivi, chimie anorganica sau uleiuri stropite peste frunze.
RăspundețiȘtergeream vazut si eu pe aeroportul din Isatanbul ceai de mere si m-am gandit doar la faptul ca in turca li se spune „elma” iar in maghiara „alma”
Cum s-o fi spunând în finlandeză? Almmää?
RăspundețiȘtergereÎn finlandeză i se spune „omena”. Să știi că odată cu pașalâcul turcii au dus și cuvinte la Budapesta și în împrejurimi
RăspundețiȘtergereDa, turcii au dus multe chestii, mă gândeam însă că "măr" este un cuvânt prea fundamental pentru a nu fi existat deja o versiune pur maghiară suficient de utilizată. Eu mă refeream la faptul că turca, maghiara şi finlandeza sunt limbi "turco-fino-ugrice", situaţie în care nu mă mir să existe anumite atingeri lexicale între ele.
RăspundețiȘtergereDe "omena" ştiam şi eu, şi bănuiesc că şi tu ai aflat din acelaşi loc: trăiască Google Translate!
care turco-fino-ugric?!?!?!
RăspundețiȘtergereEu înțeleg că ne tragem din Adam și Eva dar nu cred să fi rămas din Altai așa de prietene turca și maghiara. Consultând un dicționar etimologic maghiar am aflat că Alma vine din turcă.
RăspundețiȘtergerelink aici: http://www.szokincshalo.hu/szotar/?