Rusoaica, microbii și trenul

Cum nu călătoresc prea des cu trenul, de câte ori o fac sunt extrem de atentă: aleg cu grijă chiar și numărul vagonului, ca să nu trebuiască să alerg pe peroane necunoscute cu bagajul după mine, iau loc fix în mijlocul compartimentului, ca să nu-mi miroasă a toaletă, și la geam, ca să mă minunez în fața peisajului.

Așa am făcut și pentru drumul Roma-Genova și retur, făcut cu Săgeata Albă. 

La întoarcere, în timp ce
tovarășul meu de viață și, în cazul de față, de drum, se afla în vagonul restaurant (eu nu rar mănânc pe tren de când cu epidemia de holerină din '80, când mama ne-a învățat ce sunt aceia microbi și cum călătoresc ei pe Glob și mai ales printre oameni) nu prea mi-a fost ușor.

Locul ales de noi după niște algoritme pe care și Seat Guru al avioanelor le-ar invidia a rămas liber, chit că o carte, o hartă și o jachetă în cuier puteau oferi indicii că un suflet pierdut undeva pe tren se va întoarce acolo. Degeaba: de trei ori în cinci minute, după Pisa, a trebuit să le dau explicații celor care se trânteau pe scaun fericiți. 

(Am impresia că aici numerele care indică locurile de pe bilet sunt păstrate pentru a fi jucate la loterie, la ce să ajute, altminteri?)

Apoi a venit ea, care semăna ca două picături de vodcă cu colega de cămin a Katerinei Tihomirova din Moscova nu crede în lacrimi.

Îi explic, prezintă scuze, ne lămurim care e locul ei. Stă jos, mă privește și cine știe ce-i trece prin cap: brusc face un salt până pe locul din fața mea.

Avea niște povești cu trenuri pierdute. De 15 ani schimbă ture la serviciul din Moscova unde aerul condiționat e o problemă (astea sunt datele adunate de mine în timpul dialogului), adună zile, își pritocește o vacanță și vine în Italia cu săptămânile. Niciodată în sezon și, odată ce aterizează la Roma și o preia iubitul ei, își trage sufletul, deschide harta, mersul italian al trenurilor (varianta Trenitalia) și ia o hotărâre. De data asta a fost Lucca. Acolo a pierdut la secundă trenul care ar fi întors-o la Roma, dar noroc cu doamna amabilă de la ghișeu care i-a schimbat biletul. 

În jurul nostru lumea ar vrea să doarmă. Simt priviri ostile. Ea își continuă povestea. Cu accentul ei dulce cu tot. La Veneția a fost de trei ori, călătorește numai și numai cu trenul. Iubitul ei lucrează la Trenitalia dar nu e mecanic, lucrează într-un birou! 

Pe urmă începe. 

Tușea.

O tuse ca aia a mea de anul trecut când cu bronho-pneumonia, laringita, otita și ce mai doriți pe tot sistemul respirator în jos și în sus, pe care am vindecat-o cum numai la Viena m-ar putea înțelege oamenii, plus niște vodcă ucraineană cu miere.

N-am avut tăria să-i spun să se depărteze.

Povestea continuă, îmi rezultă că femeii îi e teamă de trenurile italiene (mă întreb cum o fi să mergi noaptea către Vladivostok pe ecartamentul mare rusesc cu trei iubitori de vodcă în compartiment). 

Îi spun cu voce hotărâtă că zău dacă are dreptate să-i fie frică, preia mingea și pasează decisiv: îmi reproduce povestea unui drum în noapte în care, singură în vagon fiind, a fost trezita de un bărbat cu vizibile probleme psihice, care avea o singură curiozitate: dar nu mai e nimeni aici?!

Și nici c-a mai fost, pentru că ea și-a luat lucrurile și a fugit până a dat de două domnișoare, într-un alt vagon.

Ocupantul scaunului din fața mea se întoarce, ne vede discutând și pe mine râzând ținându-mă cu mâinile de burtă, își imaginează că mi-am găsit o prietenă din copilărie (asta după ce în Mexic, la 1 decembrie, am întâlnit un fost coleg de serviciu în curtea Ambasadei române) dar are o dilemă: ce prieteni din copilărie cu accent rusesc am eu?

-Chiar așa, și dumneavoastră? ne întrerupe femeia.

În fața unor asemenea povești de viață și amețită de drum n-am altă replică: eu sunt româncă. Privind-o în ochi și lăsând loc de „România nu are niciun fel de experiență în anexarea altor state” cum a zis amar TB la Strasbourg de ne-a fluturat tuturor tricolorul virtual de la rever.

Da? Eu sunt rusoaică!

  jap!

Se pune iar pe povestit, îmi imaginez cum picăturile lui Flügge, sau mai degrabă ale ei, îmi aduc în nas toți germenii care îi provoacă tusea, m-aș opri din respirat, dar ultima oară am rezistat foarte, foarte puțin și uite că am noroc: pronia cerească o face să-și piardă vocea. Bea apă, prezintă scuze, se duce la locul ei.

Timpul trece, trenul ni se oprește în apropiere de Roma, ne blestemăm zilele și pe ăia care fură nu știu ce elemenți de cupru de pe căile ferate, ea ne cere lămuriri, își caută un alt set de batiste din hârtie în geantă, găsește și pliculețele de mai jos.

Zahăr, piper și sare Aeroflot

O întreb cu ce aparat de zbor a venit, îi spun de zborul meu cu un Antonov militar, ne apropiem de Termini,  la revedere și dasfidania, cum îi spune tovarășul meu de drum. Suntem poligloți, nu degeaba lucrăm în spionaj. :)

Acasă, baie fierbinte, spălături nazale cu apă de mare, vitamina C, propolis în gât, o rugăciune și dimineața uite-mă neafectată de schimbul microbi. 

Nu mai sunt nici ăia rusești ce erau odată.